Dacă asculţi cu atenţie o poveste, nu vei mai fi niciodată acelaşi

17 iulie 2012 | Articole | Niciun comentariu

unnamed (7)„Există un mare mister care face ca – deşi inima umană tânjeşte după Adevăr (…) – fiinţele umane, puse în faţa adevărului să reacţioneze cu ostilitate şi teamă. De aceea, Maeştrii Spirituali ai umanităţii, precum Budha şi Iisus, au creat un instrument pentru a evita opoziţia ascultătorilor lor: povestirea (parabola). Ei ştiau foarte bine că cele mai atrăgătoare cuvinte care există în vocabularul uman sunt „A fost o dată ca niciodată..”, căci te poti opune adevărului, dar este imposibil să te împotriveşti unei povestiri. Vyasa, autorul Mahabharatei, obişnuia să afirme că dacă asculţi cu atenţie o poveste, nu vei mai fi niciodată acelaşi, căci povestea îşi va croi singură drum către inima ta şi va doborî barierele în calea divinului.
”Dacă sunteţi atât de temerar încât să căutaţi iluminarea, iată ce vă sfătuiesc să faceţi:
1. Purtaţi tot timpul în inimă o povestire (…), la care să puteţi medita în momentele dumneavoastră de relaxare. În acest fel povestea va putea opera la nivelul subconştientului dumneavoastră, revelându-şi treptat semnificaţia ascunsă. Veţi fi surprinşi să constataţi că în momente dificile ea vă poate ajuta, clarificându-vă anumite probleme, aducându-vă vindecare sau luciditate.
2.  De vreme ce toate aceste povestiri reprezintă o relevare a Adevărului şi de vreme ce Adevărul scris cu A mare se referă întotdeauna la dumneavoastră înşivă, urmăriţi ca, de fiecare dată când veţi citi o povestire, să îi căutaţi semnificaţia chiar în fiinţa dumneavoastră.  Dacă faceţi greşala să căutţi semnificaţia acestor povestiri în fiinţa altora, ele vă vor face mai degrabă rău decât bine.”
Rândurile de mai sus sunt citate din părintele Anthony de Mello, care îşi începe cu ele introducerea la culegerea sa de povestiri pentru meditaţie „Rugăciunea broştei” (carte pe care o recomand cu căldură).
Mai multe

Scurtă istorie a interpretării viselor

17 iulie 2012 | Articole | Niciun comentariu

Invaluite in mantia catifelata a somnului, visele ne viziteaza tiptil, noapte de noapte, purtandu-ne pe aripi nevazute catre taramurile fanteziei, in care devenim martorii sau protagonistii unor intamplari mai mult sau mai putin obisnuite.

Credinta ca visele reprezinta mesaje de la zei poate fi regasita in mai multe culturi ale Atichitatii. Biblia abunda de exemple in care Dumnezeu li se arata credinciosilor sai in vis, transmitandu-le invataturi si mesaje importante. Grecia antica este creuzetul in care a fost instituita meseria care ii desemna pe cei binecuvantati cu darul interpretarii viselor, numiti onirocriti. Unul dintre cei mai faimosi onirocriti ai lumii antice este Artemidor din Efes. El este cel care a intocmit prima lucrare dedicata talmacirii viselor, in interiorul careia erau cuprinse numeroase exemple de interpretari oferite viselor anumitor personaje contemporane lui. Despre acestea se spune ca, in cea mai mare parte, s-au adeverit.

Asa se face ca interpretarea viselor a fost ridicata la rangul de practica divinatorie, prin care initiatii puteau prezice viitorul. Prin aceasta ea juca un important rol si la nivel politic – multe decizii fiind luate in urma cercetarii viselor considerate a fi relevante. In acest sens, erau ridicate altare sau temple dedicate acestui tip de divinatie. Oamenii veneau, batand adesea cale lunga, pentru a primi vise profetice in timpul somnului pe care aveau sa il doarma acolo.

Sacerdotii lui Apollo practicau un ritual denumit oniroterapie, prin care incercau sa induca oamenilor afectati de vreo boala vise tamaduitoare in timp ce acestia dormeau in templu.

Odata cu primele secole crestine, interesul aratat viselor cunoaste un declin datorita reticentelor pe care le manifesta o parte din Parintii Bisericii fata de practicile divinatorii. Ei considerau ca visul are un caracter inselator, putand fi chiar o unealta a diavolului de a-i sminti pe oameni.

In romantism insa, visul cunoaste o noua epoca de inflorire, recapatandu-si aura fascinatorie prin care devine o sursa de inspiratie privilegiata pentru poeti si artisti, in genere.

Cel care pune pentru prima data bazele stiintifice ale interpretarii viselor este parintele psihanalizei, Sigmund Freud. Prin metodele sale de cercetare, Freud confirma intuitia veche de mii de ani a lui Platon legata de faptul ca oamenii se cunosc dupa visele lor. Freud considera visul drept calea regala catre inconstient si identifica in cadrul sau doua tipuri de continut: continutul manifest si continutul latent.

Continutul manifest reprezinta sirul evenimentelor onirice pe care ni-l amintim la trezire. In spatele acestui material exista insa un continut latent care indica sursa reala, de profunzime a visului. Adesea, la baza acestui continut latent stau anumite dorinte refulate sau aspecte complexuale. Bariera care se interpune intre cele doua tipuri de continut ale visului, poarta numele de cenzura si nu este altceva decat rezistenta noastra fata de complex, fata de acea zona vulnerabila a sufletului in care ne ferim inconstient sa ajungem din cauza unor sentimente precum cele de frica, rusine sau vinovatie.

Spre deosebire de interpretarea freudiana, care identifica in spatele visului un intreg laborator de disimulare, Carl Gustav Jung (intemeietorul psihologiei analitice) considera visul drept o expresie nuda a inconstientului. Psihologul elvetian recomanda ca visele sa fie interpretate asemenea unor hieroglife, si nu ca un cod secret. Visele nu isi ascund mesajul real, insa vorbesc intr-o limba diferita de cea a constiintei. Astfel incat putem spune ca analistul este ‘bilingv’, avand capacitatea de a traduce, pe cat posibil, limbajul inconstientului in limbajul constiintei.

Continuă să citești

Mai multe

Importanța riturilor de trecere și cauzele dispariției lor din societatea contemporană

17 iulie 2012 | Articole | Niciun comentariu

În societăţile arhaice se practicau diferite ritualuri de iniţiere sau de trecere de la o etapă la alta a vieţii – de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la maturitate etc. Toate aceste ritualuri aveau la baza lor mituri specifice, care evocau inclusiv itinerariul unui anumit erou legendar printre etapele proprii devenirii sale. În momentul în care un individ din cadrul comunităţilor păstrătoare ale acelui mit avea de trecut într-o astfel de etapă, era ajutat în această trecere de către un grup de iniţiaţi, care îl asistau în ritualul ce îi permitea ulterior ascensiunea către o nouă dimensiune a existenţei sale.

Treptat, ritualurile de acest fel şi-au piedut sensul întrucât descoperirile ştiinţifice şi tehnologice care au marcat evoluţia socială din ultimele secole au impus inclusiv noi criterii de percepere a timpului şi a ritmurilor vieţii. Astfel, peste etapele care erau cândva marcate prin evenimente cu caracter simbolic şi sacru au ajuns să se suprapună altele, cu caracter mai degrabă comercial, iar cele dintâi au sfârşit prin a-şi estompa considerabil semnificaţia primordială.

Odată cu aceste ritualuri, dispar în bună măsură şi miturile ce le stăteau la bază, care pierzându-şi funcţia pe care o aveau iniţial, îşi pierd treptat forţa (care rezidă în credinţa oamenilor în ele) şi, inclusiv, sensul originar ce le fusese investit.

Un alt factor pe care nu-l putem trece cu vederea atunci când discutăm despre scăderea importanţei acordate miturilor şi riturilor derivate din ele este apariţia creştinismului şi mai ales creşterea autorităţii bisericii, care acordă adesea statutul de erezie şi păgânism practicării unor astfel de ritualuri. Din păcate, însă, o religie care eşuează în re-interpretarea miturilor pre-existente ei ridică anumite semne de întrebare. Jung considera că: “vitalitatea spirituală a unei religii depinde de continuitatea mitului şi acesta poate fi păstrat doar dacă fiecare vârstă traduce mitul în propriul ei limbaj şi face din el conţinutul esenţial al perspectivei sale despre lume” (Mysterium Coniunctionis, p. 336).

Extrem de semnificativ, în acest sens, mi se pare inclusiv faptul că primii oameni care I s-au închinat lui Hristos, fiind călăuziţi către El chiar în noaptea naşterii sale, au fost cei trei magi care sunt tocmai reprezentanţii acestui tip de “păgânism” amputat ulterior din sânul bisericii. Foarte interesant din punct de vedere simbolic este şi faptul că primele daruri ce-I sunt oferite lui Hristos sunt cele aduse de ei, fapt ce pare să ilustreze, tot în cheie simbolică, necesitatea integrării, încorporării în cadrul creştinismului a acelor tradiţii ce îl precedau. Pentru că tot ce era mai valoros în cadrul lor este oferit prin metafora darurilor copilului Hristos, în vederea asimilării lor de către noua religie pe care venise să o aducă, oferindu-le un sens și o lumina nouă. Scena darurilor ar fi meritat cu siguranță mai multă atenție din partea teologilor și a cercetătorilor creștinismului, decât din aceea a comercianților care inspirându-se din ea au generat povestea cu Moș Crăciun, care nu face decât să oculteze sensul inițial al acestei metafore.

Putem spune că eliminarea funcţiei mitului din cadrul creştinismului, ca şi când acesta ar fi un membru cangrenat care pune în pericol viaţa pacientului, reprezintă o falsă modernizare, la fel cum incompatibilitatea presupusă a miturilor cu ştiinţa modernă porneşte dintr-o falsă interpretare a mitului.

Ce vreau să sublieniez aici este faptul că Jung nu acuză în nici un caz mitologia creştină ca fiind depăşită, ci îi consideră astfel pe cei ce o interpretează: “Mitul nostru a devenit mut şi nu ne mai dă răspuns. Greşeala nu stă în el, aşa cum este stabilit de scripturi, ci numai în noi, care nu l-am dezvoltat mai departe, care, mai degrabă, am suprimat orice încercare de acest fel.” (Amintiri, vise, reflecţii, p. 332) Tocmai de aceea, eforturile lui Jung, în acest sens, sunt îndreptate către posibilitatea de a face acceptabil modernilor creştinismul prin psihologizare, însă ajunge să recunoască faptul că religia pare să fi încetat a mai fi o opţiune pentru mulţi dintre moderni, acestora nerămânându-le de ales decât fie să adopte miturile vremii lor (de exemplu, SF-urile), sărăcite însă de dimensiunea sacră, fie să conştientizeze necesitatea căutării mitului propriu, personal (Jung însuşi fiind un exemplu al faptului că acest lucru este posibil).

Mai multe

Povestea celor fără de poveste

17 iulie 2012 | Articole | Un comentariu

• Unde sunt eroii din povești?

Este remarcabil modul în care succesul tot mai mare al literaturii fantasy și al filmelor derivate din ea demonstrează nevoia constantă a omului de povești, de mituri și eroi, pe care din păcate, se pare că îi regăsim tot mai rar în viața de zi cu zi. În acest context nu putem să nu ne punem întrebarea, ce s-a întâmplat cu acești eroi legendari care trăiau cândva printre oameni în mod firesc și își construiau sub ochii lor propriile povești? Senzația pe care o am privind în jur este că au dispărut eroii și am rămas doar cu poveștile lor pe care ni le îngânăm sub diferite forme, dăm buzna în cinematografe pentru a urmări producții costisitoare în variante 3D, căutăm sa le avem în fața ochilor cât mai reale și mai vii pentru a ne consola necunoscuta durere că nu îndrăznim să le trăim chiar noi.

• Chemarea la aventură

Ceea ce nu ne învață nimeni din păcate, este cum să ne creăm noi înșine propria poveste, cum să ne așezăm în mijlocul lumii noastre (căci odata cu fiecare om, lumea se naște din nou) și să trezim eroul din noi.

Poate că tocmai de aceea nu ne pricepem să recunoaștem vocea sinelui care ne cheamă la aventură și ne implora să ne trezim prin diferite mijloace. Există, fără îndoială, în existența fiecăruia dintre noi acel moment în care misiunea personală vine să ne bată la ușa conștiinței și ne cheamă să o împlinim. Chemarea la aventură sau la întâlnirea cu propriul destin este adesea evitată și ignorată, întrucât presupune un travaliu de transformare destul de dureros, dar necesar pentru a dărâma vechile straturi de credințe ale altora, impuse de educație și societate, zidite peste adevăratul noastru chip.

Problema educației clasice este că tinde să ne omogenizeze și să ne uniformizeze, pentru a ne alinia standardelor sociale, pierzând din vedere caracterul unic și special al fiecăruia dintre noi. Tocmai de aceea chemarea la aventura descoperirii de sine se exprimă de obicei sub forma unei crize majore, care ne stârnește neliniște, întrebări și îndoieli legate de propriul nostru traiect în viață. Este momentul în care ne este pusă la încercare autenticitatea, suntem împinși spre necunoscut pentru a descoperi care sunt resursele interioare nepuse în joc până atunci.

Această provocare poate determina sentimente de revoltă, întrucât vine și ne clatină din temelii vechile valori. Uneori sinele poate îmbraca chiar forma unui hoț care vine să ne “văduvească” de obstacolele care stau în calea realizării misiunii noastre personale (acestea pot fi uneori chiar obiecte aparent prețioase pentru noi și pentru statutul nostru social, un adevarat combustibil de hrănire a unui ego exacerbat și orgolios, de exemplu: o mașină scumpă, un accesoriu tehnologic de ultimă generație proaspăt dobândit, etc). Nici în poveștile clasice acest lucru nu este neobișnuit; amintiți-vă, de exemplu, de furtul merelor de aur sau a fetei împăratului etc.

Aceste evenimente au rolul a zgudui rutina cotidiană și, prin intermediul șocului produs, să facă cu putință trezirea a ceea ce este cu adevărat valoros în noi, prin conștientizarea faptului că acele lucruri pe care le pierdem în astfel de momente sunt doar simple surogate menite să umple golul de a nu fi cei ce suntem cu adevărat.

• Trecerea pragului

Aceasta chemare la aventură este de fiecare dată urmată de momentul trecerii pragului dintre masca cioplită dupa nevoile și așteptările celoralți și oglinda a ceea ce suntem cu adevarat. Doar că pragul acesta care ni se așează în față în anumite moment cheie este adesea privit, conform inclusiv mitologiei populare, ca un loc ambivalent, malefic și plin de pericole. Într-adevăr, pragul, asemeni răscrucii, podului sau pădurii întunecate, este, ca loc de trecere, un spațiu al încercărilor care fac în cele din urmă să se distingă aurul de aramă, esentialul de vremelnic, autenticul de iluzoriu. Astfel, pragul poate fi privit și ca un loc de primire a inițierii.

Vestea proastă, însă, este aceea că pragul e cel mai adesa străjuit de gardieni întunecați, de duhuri zbuciumate și suflete rătăcitoare care își cer vama pentru a elibera drumul spre lumină. În termeni junghieni, aceștia reprezintă acele aspecte ale umbrei care se cer a fi înfruntate, acceptate, integrate și, în final, îmblânzite pentru a se putea tranforma în adevărați aliați ai eroului, dezvăluindu-i resurse și potențialități necunoscute, inconștiente lui până atunci. În povesti, aceștia iau înfățișarea zmeului, dragonului, șarpelui sau altor fiare care se dovedesc a fi păzitoarele de temut ale unor comori neprețuite. Comoara obținută de erou la capătul acestei aventuri este însuși sinele sau perla din adâncuri, giuvaierul interior, darul său cel mai de preț.

• Consecințele refuzului de a-ti urma chemarea

Ce se întâmplă însă cu cei care refuză să-și trăiască povestea pentru care s-au născut și să-și asume rolul de erou al propriului destin? Acest refuz este plătit ulterior sub forma unei depresii profunde, anxietăți fără motiv, sentiment al eșecului și al golului interior (pe care, eventual, vor încerca să-l umple din nou cu produse de consum și alte iluzii asemănătoare).

O alta cale de a evita asumarea acestei responsabilități este de a trece acest test eșuat generației următoare. Astfel, copilul sau nepotul va prelua inconștient aceeași sarcină neîmplinită de părinte. El va deveni recipientul unei transformări parentale neterminate, presiunea crescând tot mai mult cu fiecare generație care a evitat împlinirea scopului personal.

Acest fenomen este întâlnit în miturile grecești sub forma “blestemelor de familie”, datorate, de obicei, ofensei aduse unui zeu, ceea ce în viața noastră se traduce prin neonorarea naturii divine a sinelui nostru interior. E important deci să ne privim cu atenție familia și din acest punct de vedere, căci, în funcție de gradul de conștiință al unui individ, misiunea sa îl poate privi personal sau poate avea legătură cu vindecarea unei probleme familiale nerezolvate sau, alteori, poate fi vorba chiar de împlinirea unei misiuni la nivel de neam sau națiune. De acest lucru își poate da seama și în funcție de cantitatea de ajutor arhetipal primit. Atenție, e important să discernem adevarata misiune personală de fenomenul inflaționării eului care ne poate provoca uneori (datorită complexului umbrei) fantezia unei meniri mesianice, pe fundalul unei structuri interioare precare. Un indiciu ca suntem pe drumul bun îl avem în clipa în care alegem un drum întrucât simțim că nu mai putem trăi altfel (așa cum poeții nu au liniște dacă nu scriu, pictorii dacă nu pictează etc.) și, în nici un caz, nu mergem pe el pentru a demonstra ceva celorlalți.

• Aliații și uneltele eroului

Cum spuneam și mai devreme, fiecare dintre noi își are propria chemare, iar în momentul în care cineva decide să dea curs acestei chemari interioare primește ajutorul necesar, pe măsura misiunii sale. După cum vedem și în basme, fiecare erou își are aliații săi (fie animale cu înzestrări speciale, gen căluțul năzdrăvan, reprezentand aspecte instinctuale neasumate de către eu, fie personaje de natură umană sau supraumana, ex: zâne, reprezentând aspecte ale intuiției sau părți instinctuale mai elevate) și uneltele specifice (de exemplu: aripioara albinei salvate, solzul peștelui cruțat, pana vulturului vindecat etc). La fel și noi întâlnim în drumul nostru către sine diferite călăuze, mesageri, semeni, sincronicități, intuiții și chiar daruri; trebuie doar să avem privirea curată și să primim totul cu atenție și recunoștință.

Mai multe
Pagina 9 din 9« Prima...56789
testolivian