Limitele infinite ale sufletului

15 septembrie 2012 | Articole | Niciun comentariu

 

”Nu poți descoperi limitele sufletului, chiar dacă ai străbate fiecare cărare pentru a face acest lucru; atât de adânc este înțelesul său”, Heraclit, fragmentul 42.

Mai multe

Zeițele din fiecare femeie

14 septembrie 2012 | Articole | Niciun comentariu

Există dimensiuni mitice în viaţa fiecăruia dintre noi, doar că, de cele mai multe ori, suntem inconştienţi de puternicele forţe interioare care ne influenţează în ceea ce facem şi în ceea ce simţim.

In lucrarea sa ”Godesses in Every Woman”, psihoterapeutul Jean Shinoda Bolen susține că fiecare femeie funcţionează conform anumitor tipare comportamentale, emoționale sau relaționale inconștiente, ce par a fi guvernate de forțe arhetipale, recognoscibile cu ușurință în rândul zeităților olimpiene.

Cunoaşterea acestor zeiţe reprezintă, conform autoarei, un nou teritoriu şi o nouă cale de extindere a conştiinţei feminine. Când află care zeiţă este dominantă în interiorul ei, orice femeie îşi poate descoperi forţa anumitor instincte, îşi descoperă priorităţile şi abilităţile, modalităţile de afirmare a propriilor sensuri despre viaţă şi lume.

Zeițele grecești sunt imagini feminine care au locuit în imaginația umană de peste trei mii de ani. Ele diferă una de cealaltă, fiecare având atât trăsături pozitive, cât și potențial negative. Zeițele sunt tipare sau reprezentări ale felului de a fi feminin – cu mai multă putere și diversitate comportamentală decât li s-a permis femeilor obișnuite să manifeste de-a lungul timpului. Ele sunt frumoase și puternice. Ele sunt motivate de lucrurile pe care le prețuiesc și reprezintă modele arhetipale inerente care punctează cursul vieții unei femei.

Pentru o trasare mai clară a caracteristicilor acestor tipare arhetipale, autoarea împarte cele șapte zeițe olimpiene — Hestia, Demetra, Hera, Artemis, Atena, Afrodita și Persefona – în trei categorii: zeițele fecioare, zeițele vulnerabile și zeițele alchimice sau transformative. Caracteristicile care disting fiecare categorie țin de modelele de conștiință, rolurile predilecte și factorii de motivație. Atitudinile față de ceilalți, nevoia de atașament și importanța acordată relațiilor sunt de asemenea diferite de la o categorie la alta.

Zeițele celor trei categorii tind să se manifeste în diferitele perioade ale vieții unei femei, în sensul de a trezi în aceasta puterea de a iubi profund, de a munci cu sens și spor sau de a fi senzuală și creativă.

Din categoria zeițeilor fecioare fac parte: Artemis, Atena și Hestia.  Zeițele fecioare reprezintă aspectul independent, auto-suficient al femeii. Spre deosebire de alte olimpiene, acestea trei sunt cele mai puțin susceptibile de a se îndrăgosti. Atașamentele emoționale nu le pot distrage de la ceea ce li se pare important. Ca manifestări arhetipale, ele exprimă nevoia femeii de autonomie și capacitatea acesteia de a-și concentra conștiința pe ceea ce li se pare lor esențial. Artemis și Atena reprezintă focusarea pe scopuri și gândirea logică, ceea ce le transformă în arhetipuri orientate pe dobândirea de achiziții. Hestia este arhetipul care-și îndreaptă atenția spre interior, către centrul spiritual al personalității feminine.

Aceste trei zeițe întruchipează arhetipurile femine care sunt rientate în mod activ pe atingerea scopurilor proprii. Ele includ în noțiunea obișnuită de feminitate atribute precum competența și autonomia.

Artemis (pe care romanii o numeau Diana) este zeița vânătorii și a lunii, domeniul ei ținând de sfera sălbăticiei. Ea este fiica lui Zeus şi a muritoarei Leto si, totodată, sora geamănă a lui Apollo – zeul soarelui. Unul dintre simbolurile care îi sunt cel mai des atribuite acestei zeițe este cornul de lună nouă. Artemis este considerată ocrotitoarea pădurilor, a fertilităţii, a vânătorii şi cea care veghează naşterile de prunci.

Atena (cunoscută ca Minerva în mitologia romană) este zeița înțelepciunii și protectoare a multor eroi. Ea este fiica lui Zeus, conducătorul Olimpului, născută din însuși capul său – ceea ce denotă că este cea mai cerebrală dintre zeițe. Ea a fost adesea reprezentată purtând armură și scut și este renumită pentru pentru calitățile ei remarcabile de strateg în luptă. Atena este protectoarea artelor frumoase, a meşteşugurilor, a agriculturii, literaturii şi, în genere, a oricărei acţiuni ce necesită ingeniozitate şi spirit de iniţiativă.

Hestia, zeița pământului (omoloaga zeiței romane Vesta) este cea mai puțin cunoscută dintre toți olimpienii. Ea era reprezentată în case și temple sub forma focului din mijlocul vatrei.

A doua categorie, formată din Hera, Demetra și Persefona, este considerată de către autoare ca fiind categoria zeițelor vulnerabile. Cele trei zeițe vulnerabile reprezintă rolurile feminine tradiționale de soție, mamă și fiică. Ele țin de arhetipurile orientate spre relații, ale căror identități și stări de bine depind de faptul de a avea o relație semnificativă. Ele exprimă nevoia feminină de a aparține și astfel devin dependente și vulnerabile față de ceilalți. Aceste trei zeițe au fost răpite, supuse, dominate și umilite de către zei masculini. Fiecare dintre ele a suferit în modul său specific atunci când un atașament a fost frânt sau neonorat. Totodată, fiecare dintre ele a evoluat, s-a ridicat deasupra propriei situații și astfel ele pot activa în femei potențialul de creștere prin suferință.

Hera (Junona la romani), soția lui Zeus, este considerată ocrotitoarea căsniciei, a căminului, a femeilor măritate şi a oricărei forme de legământ. Ea este regină a zeilor şi a oamenilor. Uneori se manifestă plină de capricii, mânie şi sete de răzbunare împotriva infidelităţilor.

Demetra este zeiţa roadelor pământului, în special a grânelor. Ea, împreună cu Zeus, o zămislește pe Persefona, care este ulterior răpită de către Hades în împărăţia lui, pe când culegea liniştită flori. Îndurerată, Demetra părăseşte Olimpul, în căutarea fiicei sale. În acest timp, pământul încetează să mai dea roade, iar Zeus, pentru a evita foametea şi sărăcia, îl trimite pe Hermes să o recupereze pe Persefona din infern şi să o redea mamei sale.
În urma a îndelungi negocieri, Hermes (zeul mesager) nu reuşeşte decât să îi obţină Persefonei anual câte o eliberare de 6 luni, pe care să le poată petrece alături de mama sa pe pământ, iar restul anului urmând să îl petreacă alături de Hades, în infern. De atunci, Persefona stăpâneşte în timpul iernii, alături de Hades, lumea umbrelor, iar în timpul primăverii şi al verii devine zeiţă a fertilităţii şi a renaşterii naturii. Legenda ei este interpretată în sensul unei doctrine a nemuririi sufletului. Atributul ei este o făclie, ca simbol al iniţierii eleusine.
 Afrodita, zeița dragostei și a frumuseții (cunoscută ca Venus la romani), guvernează a treia categorie, cea a zeițelor alchimice. Ea este cea mai frumoasă și mai irezistibilă dintre zeițe, generând iubire, frumusețe, atracție erotică, senzualitate, sexualitate, cât și premisele unei viați noi. Ea intră în relații după bunul său plac, nefiind niciodată victimizată. Astfel, își meține autonomia ca o zeiță fecioară, iar în relații se comportă ca o zeiță vulnerabilă. Conștiința ei este atât focusată, cât și receptivă, ea motivând femeile să caute în relații mai degrabă intensitatea decât durabilitatea, să valorifice procesul creativ și să fie deschise la schimbare.

Zeiţele pot fi imaginate şi invocate, pot fi invitate să ne însoţească în anumite situaţii, prin conștientizarea atributelor lor și prin urmare învățăturilor specifice fiecăreia dintre ele.

Mai multe

Arhetipul matern și influențele sale asupra relației mamă – fiică

13 septembrie 2012 | Articole | Un comentariu

„Cunoscută în profunzime și străină ca natura, tandru iubitoare și îngrozitoare ca destinul – dătătoare de viață, veselă și niciodată obosită, o mater dolorosa și poartă obscură, fără răspunsuri, care se închide în spatele morților. Mama este iubire de mamă, este trăirea mea și secretul meu.” (C.G. Jung, Arhetipurile și inconștientul colectiv)

Arhetipul mamei cuprinde o mulțime imprevizibilă de aspecte dintre care Carl Gustav Jung amintește: mama și bunica proprii, soacra, doica, străbuna, zeița, mama lui Dumnezeu, Fecioara, Sophia, țelul dorinței de mântuire, în sens extins Biserica, universitatea, orașul, țara, cerul, pământul, pădurea, marea, materia, lumea de dedesubt, luna, grădina, stânca, prăpastia, copacul, izvorul, fântâna, floarea ca vas, cuptorul, vaca, iepurele, zeița destinului, vrăjitoarea, balaurul, mormântul, adâncul apei etc.

Proprietățile sale sunt „materne” – autoritatea magică a femininului, înțelepciunea și înălțimea spirituală dincolo de rațiune, ceea ce este bun, ceea ce protejează, dătător de creștere, fertilitate și hrană, locul transformării magice, al renașterii. Totodată, arhetipul matern ține și de latura secretă, ascunsă, obscură, seducătoare și otrăvitoare, dătătoare de teamă și, în general, toate nuanțele ce pot fi cuprinse între noțiunea de mamă iubitoare și mamă înspăimântătoare. Conform lui Jung, o reprezentare completă a acestei ambivalențe a arhetipului matern este întruchipată de zeița Kali – cea care dansează desculță pe cenușa universului proaspăt distrus în vederea unei noi renașteri, dătătoare de sens și de viață.

Jung subliniază faptul că nu este mama personală singura care determină toate influențele asupra copilului, ci este vorba, mai degrabă, de arhetipul proiectat asupra mamei, baza mitologică a acesteia, care îi conferă autoritate și numinozitate.

Mai multe

Iertarea și darurile ei

10 septembrie 2012 | Articole | Un comentariu

În momentul în care auzim cuvântul „iertare” un fior ne traversează întreaga fiinţă, făcând să prindă viată ca într-un vis dureros toate episoadele trecutului nostru în care ni s-au produs diferite nedreptăţi sau în care ne-am simţit noi înşine vinovaţi. De aceea, tema iertării provoacă adesea sentimente neliniştitoare şi pline de discomfort.

Putem simţi – la amintirea unor astfel de momente un freamăt emoţional – chiar o tensiune compulsivă în muşchi şi o încleştare aspră a pumnilor, urmate de umezirea ochilor şi de gândul necruţător: „Nu voi putea ierta niciodată aşa ceva!” Pentru că, da, într-adevăr am trăit cu toţii momentele noastre de umilinţă, de ruşine, de vinovăţie, am fost victime ale agresiunii de diferite tipuri, mai ales în copilărie – acea perioadă a vieţii în care sufletul este mai fragil decât oricând şi urmele lăsate asupra lui, mai dureroase decât oricare altele. În acest sens, ne putem considera îndreptăţiţi să simţim mai degrabă revoltă decât iertare în faţa unor astfel de amintiri. Însă, din păcate, revolta nu produce decât o scurtă descătuşare de moment, acţionând simbolic asemeni unui buzdugan psihic ce vine parcă să spargă imaginea tulburătoare ce tocmai se ridica la suprafaţa memoriei noastre şi să o afunde din nou cât mai adânc în văile întunecate ale sufletului. De acolo, va continua în tăcere, uitată şi neştiută de nimeni să-şi reverse efectul toxic asupra apelor subterane ale fiinţei noastre. Acest fenomen poate fi comparat cu o poluare constantă a energiilor noastre inconştiente, care perturbate fiind de aceste reziduuri emoţionale nevindecate continuă să îşi prelungească efectele chiar şi asupra acţiunilor celor mai banale ale vieţii noastre de zi cu zi.

Aţi observat poate uneori, când suntem pe punctul de a face ceva ce ne aduce cu adevărat bucurie în suflet, cât şi un sentiment de recuperare a stimei de sine sau de încununare a unor eforturi îndelungate, ni se întâmplă fără voia noastră să facem mici gafe (sau poate mari, depinde de proporţia evenimentului şi de însemnătatea lui în viaţa noastră) sau gesturi ratate. Acestea, dacă nu spulberă cu totul magia momentului, reuşesc cel puţin să proiecteze o umbră de stânjeneală sau disconfort asupra lui.

Putem lua ca pildă cazul unei actriţe, care se dedică ani în şir meseriei sale. După ce face toate eforturile și sacrificiile derivate dintr-o fire perfecționistă, ajunge să spunem într-o bună zi să fie nominalizată pentru premiul cel mult visat încă de la începutul carierei sale. Surpriza vine din faptul că exact în ajunul ceremoniei de decernare a premiilor se trezeşte pe neașeptate cu o erupţie cutanată care îi face imposibilă ieşirea în public, datorită aspectului dureros de inestetic al chipului său.

Acesta este poate un caz clasic de sabotaj exercitat asupra noastră de către sentimentul inconștient de culpabilitate care personifică acea voce amară din interior care ne apostrofează în prejma unei victorii personale (și nu numai) cu dureroasa replică: „Nu meriţi tu aşa ceva! Nu eşti demn(ă) să primeşti o asemenea răsplată!” O recunoaşteţi? Aţi auzit-o vreodată? Dacă da, în mod sigur şi voi v-aţi confruntat cu sentimente de culpabilitate nevindecate de experienţa binefăcătoare a iertării de sine. Poate că la o primă privire aţi spune: „Bine, dar eu nu mă simt vinovat(ă) pentru nimic” şi poate că aveţi dreptate să credeţi asta câtă vreme nu vă simţiţi conştiinţa împovărată de nicio greşală de neiertat. Însă, din păcate, nu despre conştiiţă este vorba aici, ci despre ceva profund îngropat în labirintul inconştientului nostru.

Originile sentimentului de culpabilitate

Din punct de vedere psihologic, mai mulţi cercetători ai perioadei infantile de dezvoltare au ajuns la concluzia că un foarte profund sentiment de vinovăţie îşi are originea în chiar primul an de viaţă, în a cărui primă parte copilul trăieşte o profundă identificare psihică cu mama sa.

Psihologul D. W. Winnocott identifică originile sentimentului de vinovăţie în  aşa numita „poziţie depresivă” din a doua jumătate a primului an de viaţă. Acesta este momentul în care maturitatea copilului ajunge să distingă parţial imaginea maternă drept o persoană întreagă, diferită de el. Acest lucru declanşează simultaneitatea unor impulsuri deopotrivă erotice şi agresive faţă de mamă.

Aceste impulsuri sunt rudimentare şi nemiloase cu realitatea mamei, faţă de care copilul dezvoltă fantezia de a o mânca sau muşca dintr-o pornire de lăcomie şi posesie. Este momentul în care bebeluşul îşi percepe mama deopotrivă ca obiect şi ca parte a mediului care îl înconjoară şi de care depinde pentru a primi protecţie, căldură, iubire şi de care nu poate fi separat. Atunci când aceste două tipuri de trăire a imaginii mamei ajung să se suprapună şi copilul înţelege că defapt e vorba de una şi aceeaşi persoană, răsare în el şi sentimentul de preocupare faţă de posibilitatea ca impulsurile sale agresive ar conduce la distrugerea mamei.   Astfel, copilul se poate simţi vinovat de a-şi fi rănit mama şi în egală măsură anxios datorită efectelor pe care acest lucru le poate atrage asupra sa: abandonare, izolare şi pierdere. Dacă în acest răstimp mama nu este suficient de prezentă, de bună şi de încredere, copilul reţine (inconştient) sentimentul de vinovăţie legată de distrugerea mamei sau a relaţiei cu mama. Aceasta este sursa celui mai profund şi mai iraţional complex de vinovăţie ce va perturba adesea viaţa copilului în cauză, inclusiv în anii săi de maturitate când va fi îngropat de mult în inconştient procesele ce l-au marcat în stadiile dezvoltării sale timpurii.

Pe lângă  numeroasele surse personale ale sentimentelor de vinovăţie pe care propriile experienţe le prind în ţesătura fină a sufletului nostru, mai există motive de culpabilitate preluate din inconştientul colectiv, cum ar fi, de exemplu, tema păcatului originar, de care (nu-i aşa?) ne facem cu toţii vinovaţi, sau a diferitelor prejudecăţi sociale care ne marchează într-un fel sau altul traiectul vieţii.

Iertarea de sine

Iată deci că avem, poate chiar fără voia sau ştirea noastră, o mulţime de lucruri de iertat în noi înşine, o mulţime de răni nevindecate şi de prizonieri lăuntrici neeliberaţi. Un truc prin care vă puteţi da cu uşurintă seama de gradul de iertare la care aţi ajuns cu propria persoană este acela de a vedea câţi sunt cei pe care nu-i puteţi ierta dintre cei care v-au greşit cândva şi încercaţi să evaluaţi nivelul încrâncenării pe care o menţine cu sine această lipsă a iertării. Pentru că în aceeaşi măsură în care nu-i puteţi ierta pe ceilalţi, nu va puteţi ierta nici pe voi înşivă.  Spun asta pentru că, în general, lumea aşa cum o vedem noi, nu este altceva decât o uriaşa oglindă a conţinuturilor noastre interioare celor mai ascunse care, dacă refuzăm să ne aplecăm asupra lor cu interes şi cu iubire, vor găsi cu siguranţă un mod de a ne ieşi în cale în imprejurări dintre cele mai neaşteptate (vezi exemplul actriţei de mai sus).

Cu alte cuvinte, dacă eu nu am revolvat ceva în mine însumi mă voi împiedica peste tot în jur de acel ceva pe care-l voi vedea, acuza, pedepsi la toţi ceilalţi. Este propria-mi formă înverşunată de a nega faptul că acel lucru ar avea vreo legătură cu persoana mea şi cu cât negarea va fi mai puternică, cu atât forţa cu care se dezlănţui acel lucru din inconştientul meu va fi mai copleşitoare.

Aici intervine forţa miraculoasă şi nebănuită a iertării. Iertarea are puterea de a croi un drum prin hăţişul propriilor culpabilităţi către nevinovăţia din mine. În momentul în care îmi voi întoarce faţa de la ceea ce mi se pare intolerabil în ceilalţi şi voi privi adânc în mine, voi găsi neîndoielnic şi sursa acestei aversiuni viscerale. Dacă voi merge şi mai departe şi voi cufunda acel ghimpe emoțional în apa vie a iertării, atunci din el vor înflori trandafiri, iar rănile mele îşi vor cunoaşte vindecarea şi peste fiinţa mea va pluti înmiresmat adierea eliberării de culpabilitate şi mânie. Abia atunci, odată cu toate acestea, va fi smuls din lanţuri şi potenţialul creator cu care fiecare dintre noi am venit pe lume. Deoarece, sentimentul de vinovăţie este călăul nostru interior, dictatorul tuturor credinţelor limitative care ne ţin prizonieri într-o condiţie inferioară celei pentru care am fost creaţi, torţionarul nevăzut care ne otrăveşte cu îndoială şi suspiciune fiecare moment de fericire, fiecare oportunitate de eliberare din cercul strâmt al fricilor care ne izolează constant de adevărata esenţă a fiinţei noastre.

Iertarea celorlalţi

În „Jurnalul fericirii” Nicolae Steinhardt spunea: ,, Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. ( Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, ca bătătura fără câine, ca gura fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. ( Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

Cel mai greu ne vine să-i iertăm pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi.”

Iată, aşadar, în ce formă pe cât de simplă, pe atât de plină de înţelepciune pune Nicolae Steinhardt în intimă legătură iertarea de sine cu iertarea celorlalţi şi cu încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. Căci, cum aş putea oferi cuiva ceva eu însumi nu am şi mie însumi nu-mi pot oferi? Iar să dăruieşti iertarea este ca şi cum te-ai face mărturisitor şi părtaş al iubirii lui Dumnezeu, întărind prin faptele inimii tale înţelepciunea străveche a cuvintelor: „A greşi este omeneşte, a ierta e dumnezeişte”.

Aici e toată taina: iertarea ne scoate din statutul de victimă (a noastră şi a celorlalţi) şi ne aşează în ipostaza de zeu, reconectându-ne la lumina şi pacea sinelui nostru. Este deja un lucru cunoscut faptul că de fiecare persoană pe care nu o putem ierta ne leagă veşnic nişte fire invizibile, dar pline de forţă, care ne menţin prizonierii unei tensiuni conflictuale, ai unei relaţii în care, câtă vreme nu putem ierta, păstram permanent statulul de victimă ce hrăneşte inconştient puterea asupritorului asupra sa. În astfel de situaţii, iertarea acţionează precum o sabie de lumină care taie legătura parazitară care mă priveză de deplinătatea energiei şi forţei mele vitale sau/şi creatoare. Odată tăiată această legătură se petrece un lucru uimitor: mă ridic brusc din statul de victimă, de om slab şi înfrânt de răutatea celuilalt şi mă conectez la partea divină din mine, singura care poate dărui putinţa iertării. Iată cum iertarea se dovedeşte a fi calea regală de vindecare a rănilor celor mai adânci, de eliberare a energiilor uimitoare captive în înverşunarea de a acuza şi de obţinere a desăvârşitei păci lăuntrice.

Aş încheia concluzionând că a ierta este ca şi cum ai accepta să fii oaspete al mesei celei veşnic întinse a bunătăţii lui Dumnezeu, împărtăşindu-te din iubirea şi îndelunga sa putere de iertare.

Mai multe

Sensul vindecător al poveştilor

17 iulie 2012 | Articole | Niciun comentariu

Se spune că în lungile nopţi ale transhumanţei, păstorii se aşezau înaintea focului şi depănau poveşti pentru a-i feri de toate primejdiile nopţii. Sună idilic, dar nu e doar atât. Numeroşi cercetători contemporani au confirmat prin studiile lor rolul vindecător al practicii intonării şi creării poveştilor.

Inventarea poveştilor, pornind dinspre o afecţiune fizică sau un disconfort psihic, este întâlnită printre tehnicile de terapie psihosomatică sub denumirea de metoda fabulaţiei. Această metodă a fost iniţiată şi consacrată de către Paola Santagostino, autoarea cunoscutei lucrări „Cum să te vindeci cu o poveste”. Aceasta a constatat, de-a lungul numeroaselor sale cercetări, că „rezolvarea basmului” de către pacient, prin scoaterea eroului din impas, are efecte terapeutice directe inclusiv asupra funcţionării organismului.

Paola Santagostino consideră că însuşi faptul de a da o reprezentare simbolică în basm propriei situaţii are un efect terapeutic imediat, întrucât facilitează accesul conştiinţei la procese profunde aflate în desfăşurare – deseori inconştiente, uneori şi de ordin corporal -, facilitând înţelegerea şi gestionarea lor.

Un instrument optim de rezolvare a problemelor

Mai mult, a devenit clar faptul că metoda fabulaţiei poate fi folosită şi pentru a înlesni rezolvarea unor probleme relaţionale, afective, emoţionale, de muncă – iar lista poate continua. Cele trei momente caracteristice ale basmului: prezentarea problemei, criza şi soluţia. Din perspectiva acestei distincţii structurale, povestea reprezintă un instrument optim de rezolvare a problemelor, care poate fi aplicat, cu modificările de rigoare, în orice context.

Efectul anilor de practică clinică şi de analiză a sutelor de basme inventate de pacienţi a fost cel al stabilirii unei serii de corelaţii stabile, care conduc la ipoteza unei legături simbolice preferenţiale între anumite organe sau funcţii şi anumite imagini simbolice.

Tehnica fabulaţiei poate fi utilizată ca metoda de stimulare a autovindecării, de aprofundare a conştiinţei de sine şi de dezvoltare a creativităţii. Este vorba de o metodă utilizabilă de oricine, pe cont propriu, fără vreo contraindicaţie, destinată menţinerii părţii creative a minţii noastre, una care tinde să se atrofieze dacă e neglijată în favoarea exerciţiului tiranic şi exclusivist al raţiunii.

Mai multe

Dacă asculţi cu atenţie o poveste, nu vei mai fi niciodată acelaşi

17 iulie 2012 | Articole | Niciun comentariu

unnamed (7)„Există un mare mister care face ca – deşi inima umană tânjeşte după Adevăr (…) – fiinţele umane, puse în faţa adevărului să reacţioneze cu ostilitate şi teamă. De aceea, Maeştrii Spirituali ai umanităţii, precum Budha şi Iisus, au creat un instrument pentru a evita opoziţia ascultătorilor lor: povestirea (parabola). Ei ştiau foarte bine că cele mai atrăgătoare cuvinte care există în vocabularul uman sunt „A fost o dată ca niciodată..”, căci te poti opune adevărului, dar este imposibil să te împotriveşti unei povestiri. Vyasa, autorul Mahabharatei, obişnuia să afirme că dacă asculţi cu atenţie o poveste, nu vei mai fi niciodată acelaşi, căci povestea îşi va croi singură drum către inima ta şi va doborî barierele în calea divinului.
”Dacă sunteţi atât de temerar încât să căutaţi iluminarea, iată ce vă sfătuiesc să faceţi:
1. Purtaţi tot timpul în inimă o povestire (…), la care să puteţi medita în momentele dumneavoastră de relaxare. În acest fel povestea va putea opera la nivelul subconştientului dumneavoastră, revelându-şi treptat semnificaţia ascunsă. Veţi fi surprinşi să constataţi că în momente dificile ea vă poate ajuta, clarificându-vă anumite probleme, aducându-vă vindecare sau luciditate.
2.  De vreme ce toate aceste povestiri reprezintă o relevare a Adevărului şi de vreme ce Adevărul scris cu A mare se referă întotdeauna la dumneavoastră înşivă, urmăriţi ca, de fiecare dată când veţi citi o povestire, să îi căutaţi semnificaţia chiar în fiinţa dumneavoastră.  Dacă faceţi greşala să căutţi semnificaţia acestor povestiri în fiinţa altora, ele vă vor face mai degrabă rău decât bine.”
Rândurile de mai sus sunt citate din părintele Anthony de Mello, care îşi începe cu ele introducerea la culegerea sa de povestiri pentru meditaţie „Rugăciunea broştei” (carte pe care o recomand cu căldură).
Mai multe

Scurtă istorie a interpretării viselor

17 iulie 2012 | Articole | Niciun comentariu

Invaluite in mantia catifelata a somnului, visele ne viziteaza tiptil, noapte de noapte, purtandu-ne pe aripi nevazute catre taramurile fanteziei, in care devenim martorii sau protagonistii unor intamplari mai mult sau mai putin obisnuite.

Credinta ca visele reprezinta mesaje de la zei poate fi regasita in mai multe culturi ale Atichitatii. Biblia abunda de exemple in care Dumnezeu li se arata credinciosilor sai in vis, transmitandu-le invataturi si mesaje importante. Grecia antica este creuzetul in care a fost instituita meseria care ii desemna pe cei binecuvantati cu darul interpretarii viselor, numiti onirocriti. Unul dintre cei mai faimosi onirocriti ai lumii antice este Artemidor din Efes. El este cel care a intocmit prima lucrare dedicata talmacirii viselor, in interiorul careia erau cuprinse numeroase exemple de interpretari oferite viselor anumitor personaje contemporane lui. Despre acestea se spune ca, in cea mai mare parte, s-au adeverit.

Asa se face ca interpretarea viselor a fost ridicata la rangul de practica divinatorie, prin care initiatii puteau prezice viitorul. Prin aceasta ea juca un important rol si la nivel politic – multe decizii fiind luate in urma cercetarii viselor considerate a fi relevante. In acest sens, erau ridicate altare sau temple dedicate acestui tip de divinatie. Oamenii veneau, batand adesea cale lunga, pentru a primi vise profetice in timpul somnului pe care aveau sa il doarma acolo.

Sacerdotii lui Apollo practicau un ritual denumit oniroterapie, prin care incercau sa induca oamenilor afectati de vreo boala vise tamaduitoare in timp ce acestia dormeau in templu.

Odata cu primele secole crestine, interesul aratat viselor cunoaste un declin datorita reticentelor pe care le manifesta o parte din Parintii Bisericii fata de practicile divinatorii. Ei considerau ca visul are un caracter inselator, putand fi chiar o unealta a diavolului de a-i sminti pe oameni.

In romantism insa, visul cunoaste o noua epoca de inflorire, recapatandu-si aura fascinatorie prin care devine o sursa de inspiratie privilegiata pentru poeti si artisti, in genere.

Cel care pune pentru prima data bazele stiintifice ale interpretarii viselor este parintele psihanalizei, Sigmund Freud. Prin metodele sale de cercetare, Freud confirma intuitia veche de mii de ani a lui Platon legata de faptul ca oamenii se cunosc dupa visele lor. Freud considera visul drept calea regala catre inconstient si identifica in cadrul sau doua tipuri de continut: continutul manifest si continutul latent.

Continutul manifest reprezinta sirul evenimentelor onirice pe care ni-l amintim la trezire. In spatele acestui material exista insa un continut latent care indica sursa reala, de profunzime a visului. Adesea, la baza acestui continut latent stau anumite dorinte refulate sau aspecte complexuale. Bariera care se interpune intre cele doua tipuri de continut ale visului, poarta numele de cenzura si nu este altceva decat rezistenta noastra fata de complex, fata de acea zona vulnerabila a sufletului in care ne ferim inconstient sa ajungem din cauza unor sentimente precum cele de frica, rusine sau vinovatie.

Spre deosebire de interpretarea freudiana, care identifica in spatele visului un intreg laborator de disimulare, Carl Gustav Jung (intemeietorul psihologiei analitice) considera visul drept o expresie nuda a inconstientului. Psihologul elvetian recomanda ca visele sa fie interpretate asemenea unor hieroglife, si nu ca un cod secret. Visele nu isi ascund mesajul real, insa vorbesc intr-o limba diferita de cea a constiintei. Astfel incat putem spune ca analistul este ‘bilingv’, avand capacitatea de a traduce, pe cat posibil, limbajul inconstientului in limbajul constiintei.

Continuă să citești

Mai multe

Importanța riturilor de trecere și cauzele dispariției lor din societatea contemporană

17 iulie 2012 | Articole | Niciun comentariu

În societăţile arhaice se practicau diferite ritualuri de iniţiere sau de trecere de la o etapă la alta a vieţii – de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la maturitate etc. Toate aceste ritualuri aveau la baza lor mituri specifice, care evocau inclusiv itinerariul unui anumit erou legendar printre etapele proprii devenirii sale. În momentul în care un individ din cadrul comunităţilor păstrătoare ale acelui mit avea de trecut într-o astfel de etapă, era ajutat în această trecere de către un grup de iniţiaţi, care îl asistau în ritualul ce îi permitea ulterior ascensiunea către o nouă dimensiune a existenţei sale.

Treptat, ritualurile de acest fel şi-au piedut sensul întrucât descoperirile ştiinţifice şi tehnologice care au marcat evoluţia socială din ultimele secole au impus inclusiv noi criterii de percepere a timpului şi a ritmurilor vieţii. Astfel, peste etapele care erau cândva marcate prin evenimente cu caracter simbolic şi sacru au ajuns să se suprapună altele, cu caracter mai degrabă comercial, iar cele dintâi au sfârşit prin a-şi estompa considerabil semnificaţia primordială.

Odată cu aceste ritualuri, dispar în bună măsură şi miturile ce le stăteau la bază, care pierzându-şi funcţia pe care o aveau iniţial, îşi pierd treptat forţa (care rezidă în credinţa oamenilor în ele) şi, inclusiv, sensul originar ce le fusese investit.

Un alt factor pe care nu-l putem trece cu vederea atunci când discutăm despre scăderea importanţei acordate miturilor şi riturilor derivate din ele este apariţia creştinismului şi mai ales creşterea autorităţii bisericii, care acordă adesea statutul de erezie şi păgânism practicării unor astfel de ritualuri. Din păcate, însă, o religie care eşuează în re-interpretarea miturilor pre-existente ei ridică anumite semne de întrebare. Jung considera că: “vitalitatea spirituală a unei religii depinde de continuitatea mitului şi acesta poate fi păstrat doar dacă fiecare vârstă traduce mitul în propriul ei limbaj şi face din el conţinutul esenţial al perspectivei sale despre lume” (Mysterium Coniunctionis, p. 336).

Extrem de semnificativ, în acest sens, mi se pare inclusiv faptul că primii oameni care I s-au închinat lui Hristos, fiind călăuziţi către El chiar în noaptea naşterii sale, au fost cei trei magi care sunt tocmai reprezentanţii acestui tip de “păgânism” amputat ulterior din sânul bisericii. Foarte interesant din punct de vedere simbolic este şi faptul că primele daruri ce-I sunt oferite lui Hristos sunt cele aduse de ei, fapt ce pare să ilustreze, tot în cheie simbolică, necesitatea integrării, încorporării în cadrul creştinismului a acelor tradiţii ce îl precedau. Pentru că tot ce era mai valoros în cadrul lor este oferit prin metafora darurilor copilului Hristos, în vederea asimilării lor de către noua religie pe care venise să o aducă, oferindu-le un sens și o lumina nouă. Scena darurilor ar fi meritat cu siguranță mai multă atenție din partea teologilor și a cercetătorilor creștinismului, decât din aceea a comercianților care inspirându-se din ea au generat povestea cu Moș Crăciun, care nu face decât să oculteze sensul inițial al acestei metafore.

Putem spune că eliminarea funcţiei mitului din cadrul creştinismului, ca şi când acesta ar fi un membru cangrenat care pune în pericol viaţa pacientului, reprezintă o falsă modernizare, la fel cum incompatibilitatea presupusă a miturilor cu ştiinţa modernă porneşte dintr-o falsă interpretare a mitului.

Ce vreau să sublieniez aici este faptul că Jung nu acuză în nici un caz mitologia creştină ca fiind depăşită, ci îi consideră astfel pe cei ce o interpretează: “Mitul nostru a devenit mut şi nu ne mai dă răspuns. Greşeala nu stă în el, aşa cum este stabilit de scripturi, ci numai în noi, care nu l-am dezvoltat mai departe, care, mai degrabă, am suprimat orice încercare de acest fel.” (Amintiri, vise, reflecţii, p. 332) Tocmai de aceea, eforturile lui Jung, în acest sens, sunt îndreptate către posibilitatea de a face acceptabil modernilor creştinismul prin psihologizare, însă ajunge să recunoască faptul că religia pare să fi încetat a mai fi o opţiune pentru mulţi dintre moderni, acestora nerămânându-le de ales decât fie să adopte miturile vremii lor (de exemplu, SF-urile), sărăcite însă de dimensiunea sacră, fie să conştientizeze necesitatea căutării mitului propriu, personal (Jung însuşi fiind un exemplu al faptului că acest lucru este posibil).

Mai multe

Povestea celor fără de poveste

17 iulie 2012 | Articole | Un comentariu

• Unde sunt eroii din povești?

Este remarcabil modul în care succesul tot mai mare al literaturii fantasy și al filmelor derivate din ea demonstrează nevoia constantă a omului de povești, de mituri și eroi, pe care din păcate, se pare că îi regăsim tot mai rar în viața de zi cu zi. În acest context nu putem să nu ne punem întrebarea, ce s-a întâmplat cu acești eroi legendari care trăiau cândva printre oameni în mod firesc și își construiau sub ochii lor propriile povești? Senzația pe care o am privind în jur este că au dispărut eroii și am rămas doar cu poveștile lor pe care ni le îngânăm sub diferite forme, dăm buzna în cinematografe pentru a urmări producții costisitoare în variante 3D, căutăm sa le avem în fața ochilor cât mai reale și mai vii pentru a ne consola necunoscuta durere că nu îndrăznim să le trăim chiar noi.

• Chemarea la aventură

Ceea ce nu ne învață nimeni din păcate, este cum să ne creăm noi înșine propria poveste, cum să ne așezăm în mijlocul lumii noastre (căci odata cu fiecare om, lumea se naște din nou) și să trezim eroul din noi.

Poate că tocmai de aceea nu ne pricepem să recunoaștem vocea sinelui care ne cheamă la aventură și ne implora să ne trezim prin diferite mijloace. Există, fără îndoială, în existența fiecăruia dintre noi acel moment în care misiunea personală vine să ne bată la ușa conștiinței și ne cheamă să o împlinim. Chemarea la aventură sau la întâlnirea cu propriul destin este adesea evitată și ignorată, întrucât presupune un travaliu de transformare destul de dureros, dar necesar pentru a dărâma vechile straturi de credințe ale altora, impuse de educație și societate, zidite peste adevăratul noastru chip.

Problema educației clasice este că tinde să ne omogenizeze și să ne uniformizeze, pentru a ne alinia standardelor sociale, pierzând din vedere caracterul unic și special al fiecăruia dintre noi. Tocmai de aceea chemarea la aventura descoperirii de sine se exprimă de obicei sub forma unei crize majore, care ne stârnește neliniște, întrebări și îndoieli legate de propriul nostru traiect în viață. Este momentul în care ne este pusă la încercare autenticitatea, suntem împinși spre necunoscut pentru a descoperi care sunt resursele interioare nepuse în joc până atunci.

Această provocare poate determina sentimente de revoltă, întrucât vine și ne clatină din temelii vechile valori. Uneori sinele poate îmbraca chiar forma unui hoț care vine să ne “văduvească” de obstacolele care stau în calea realizării misiunii noastre personale (acestea pot fi uneori chiar obiecte aparent prețioase pentru noi și pentru statutul nostru social, un adevarat combustibil de hrănire a unui ego exacerbat și orgolios, de exemplu: o mașină scumpă, un accesoriu tehnologic de ultimă generație proaspăt dobândit, etc). Nici în poveștile clasice acest lucru nu este neobișnuit; amintiți-vă, de exemplu, de furtul merelor de aur sau a fetei împăratului etc.

Aceste evenimente au rolul a zgudui rutina cotidiană și, prin intermediul șocului produs, să facă cu putință trezirea a ceea ce este cu adevărat valoros în noi, prin conștientizarea faptului că acele lucruri pe care le pierdem în astfel de momente sunt doar simple surogate menite să umple golul de a nu fi cei ce suntem cu adevărat.

• Trecerea pragului

Aceasta chemare la aventură este de fiecare dată urmată de momentul trecerii pragului dintre masca cioplită dupa nevoile și așteptările celoralți și oglinda a ceea ce suntem cu adevarat. Doar că pragul acesta care ni se așează în față în anumite moment cheie este adesea privit, conform inclusiv mitologiei populare, ca un loc ambivalent, malefic și plin de pericole. Într-adevăr, pragul, asemeni răscrucii, podului sau pădurii întunecate, este, ca loc de trecere, un spațiu al încercărilor care fac în cele din urmă să se distingă aurul de aramă, esentialul de vremelnic, autenticul de iluzoriu. Astfel, pragul poate fi privit și ca un loc de primire a inițierii.

Vestea proastă, însă, este aceea că pragul e cel mai adesa străjuit de gardieni întunecați, de duhuri zbuciumate și suflete rătăcitoare care își cer vama pentru a elibera drumul spre lumină. În termeni junghieni, aceștia reprezintă acele aspecte ale umbrei care se cer a fi înfruntate, acceptate, integrate și, în final, îmblânzite pentru a se putea tranforma în adevărați aliați ai eroului, dezvăluindu-i resurse și potențialități necunoscute, inconștiente lui până atunci. În povesti, aceștia iau înfățișarea zmeului, dragonului, șarpelui sau altor fiare care se dovedesc a fi păzitoarele de temut ale unor comori neprețuite. Comoara obținută de erou la capătul acestei aventuri este însuși sinele sau perla din adâncuri, giuvaierul interior, darul său cel mai de preț.

• Consecințele refuzului de a-ti urma chemarea

Ce se întâmplă însă cu cei care refuză să-și trăiască povestea pentru care s-au născut și să-și asume rolul de erou al propriului destin? Acest refuz este plătit ulterior sub forma unei depresii profunde, anxietăți fără motiv, sentiment al eșecului și al golului interior (pe care, eventual, vor încerca să-l umple din nou cu produse de consum și alte iluzii asemănătoare).

O alta cale de a evita asumarea acestei responsabilități este de a trece acest test eșuat generației următoare. Astfel, copilul sau nepotul va prelua inconștient aceeași sarcină neîmplinită de părinte. El va deveni recipientul unei transformări parentale neterminate, presiunea crescând tot mai mult cu fiecare generație care a evitat împlinirea scopului personal.

Acest fenomen este întâlnit în miturile grecești sub forma “blestemelor de familie”, datorate, de obicei, ofensei aduse unui zeu, ceea ce în viața noastră se traduce prin neonorarea naturii divine a sinelui nostru interior. E important deci să ne privim cu atenție familia și din acest punct de vedere, căci, în funcție de gradul de conștiință al unui individ, misiunea sa îl poate privi personal sau poate avea legătură cu vindecarea unei probleme familiale nerezolvate sau, alteori, poate fi vorba chiar de împlinirea unei misiuni la nivel de neam sau națiune. De acest lucru își poate da seama și în funcție de cantitatea de ajutor arhetipal primit. Atenție, e important să discernem adevarata misiune personală de fenomenul inflaționării eului care ne poate provoca uneori (datorită complexului umbrei) fantezia unei meniri mesianice, pe fundalul unei structuri interioare precare. Un indiciu ca suntem pe drumul bun îl avem în clipa în care alegem un drum întrucât simțim că nu mai putem trăi altfel (așa cum poeții nu au liniște dacă nu scriu, pictorii dacă nu pictează etc.) și, în nici un caz, nu mergem pe el pentru a demonstra ceva celorlalți.

• Aliații și uneltele eroului

Cum spuneam și mai devreme, fiecare dintre noi își are propria chemare, iar în momentul în care cineva decide să dea curs acestei chemari interioare primește ajutorul necesar, pe măsura misiunii sale. După cum vedem și în basme, fiecare erou își are aliații săi (fie animale cu înzestrări speciale, gen căluțul năzdrăvan, reprezentand aspecte instinctuale neasumate de către eu, fie personaje de natură umană sau supraumana, ex: zâne, reprezentând aspecte ale intuiției sau părți instinctuale mai elevate) și uneltele specifice (de exemplu: aripioara albinei salvate, solzul peștelui cruțat, pana vulturului vindecat etc). La fel și noi întâlnim în drumul nostru către sine diferite călăuze, mesageri, semeni, sincronicități, intuiții și chiar daruri; trebuie doar să avem privirea curată și să primim totul cu atenție și recunoștință.

Mai multe
Pagina 4 din 41234
testolivian