Iertarea și darurile ei

În momentul în care auzim cuvântul „iertare” un fior ne traversează întreaga fiinţă, făcând să prindă viată ca într-un vis dureros toate episoadele trecutului nostru în care ni s-au produs diferite nedreptăţi sau în care ne-am simţit noi înşine vinovaţi. De aceea, tema iertării provoacă adesea sentimente neliniştitoare şi pline de discomfort.

Putem simţi – la amintirea unor astfel de momente un freamăt emoţional – chiar o tensiune compulsivă în muşchi şi o încleştare aspră a pumnilor, urmate de umezirea ochilor şi de gândul necruţător: „Nu voi putea ierta niciodată aşa ceva!” Pentru că, da, într-adevăr am trăit cu toţii momentele noastre de umilinţă, de ruşine, de vinovăţie, am fost victime ale agresiunii de diferite tipuri, mai ales în copilărie – acea perioadă a vieţii în care sufletul este mai fragil decât oricând şi urmele lăsate asupra lui, mai dureroase decât oricare altele. În acest sens, ne putem considera îndreptăţiţi să simţim mai degrabă revoltă decât iertare în faţa unor astfel de amintiri. Însă, din păcate, revolta nu produce decât o scurtă descătuşare de moment, acţionând simbolic asemeni unui buzdugan psihic ce vine parcă să spargă imaginea tulburătoare ce tocmai se ridica la suprafaţa memoriei noastre şi să o afunde din nou cât mai adânc în văile întunecate ale sufletului. De acolo, va continua în tăcere, uitată şi neştiută de nimeni să-şi reverse efectul toxic asupra apelor subterane ale fiinţei noastre. Acest fenomen poate fi comparat cu o poluare constantă a energiilor noastre inconştiente, care perturbate fiind de aceste reziduuri emoţionale nevindecate continuă să îşi prelungească efectele chiar şi asupra acţiunilor celor mai banale ale vieţii noastre de zi cu zi.

Aţi observat poate uneori, când suntem pe punctul de a face ceva ce ne aduce cu adevărat bucurie în suflet, cât şi un sentiment de recuperare a stimei de sine sau de încununare a unor eforturi îndelungate, ni se întâmplă fără voia noastră să facem mici gafe (sau poate mari, depinde de proporţia evenimentului şi de însemnătatea lui în viaţa noastră) sau gesturi ratate. Acestea, dacă nu spulberă cu totul magia momentului, reuşesc cel puţin să proiecteze o umbră de stânjeneală sau disconfort asupra lui.

Putem lua ca pildă cazul unei actriţe, care se dedică ani în şir meseriei sale. După ce face toate eforturile și sacrificiile derivate dintr-o fire perfecționistă, ajunge să spunem într-o bună zi să fie nominalizată pentru premiul cel mult visat încă de la începutul carierei sale. Surpriza vine din faptul că exact în ajunul ceremoniei de decernare a premiilor se trezeşte pe neașeptate cu o erupţie cutanată care îi face imposibilă ieşirea în public, datorită aspectului dureros de inestetic al chipului său.

Acesta este poate un caz clasic de sabotaj exercitat asupra noastră de către sentimentul inconștient de culpabilitate care personifică acea voce amară din interior care ne apostrofează în prejma unei victorii personale (și nu numai) cu dureroasa replică: „Nu meriţi tu aşa ceva! Nu eşti demn(ă) să primeşti o asemenea răsplată!” O recunoaşteţi? Aţi auzit-o vreodată? Dacă da, în mod sigur şi voi v-aţi confruntat cu sentimente de culpabilitate nevindecate de experienţa binefăcătoare a iertării de sine. Poate că la o primă privire aţi spune: „Bine, dar eu nu mă simt vinovat(ă) pentru nimic” şi poate că aveţi dreptate să credeţi asta câtă vreme nu vă simţiţi conştiinţa împovărată de nicio greşală de neiertat. Însă, din păcate, nu despre conştiiţă este vorba aici, ci despre ceva profund îngropat în labirintul inconştientului nostru.

Originile sentimentului de culpabilitate

Din punct de vedere psihologic, mai mulţi cercetători ai perioadei infantile de dezvoltare au ajuns la concluzia că un foarte profund sentiment de vinovăţie îşi are originea în chiar primul an de viaţă, în a cărui primă parte copilul trăieşte o profundă identificare psihică cu mama sa.

Psihologul D. W. Winnocott identifică originile sentimentului de vinovăţie în  aşa numita „poziţie depresivă” din a doua jumătate a primului an de viaţă. Acesta este momentul în care maturitatea copilului ajunge să distingă parţial imaginea maternă drept o persoană întreagă, diferită de el. Acest lucru declanşează simultaneitatea unor impulsuri deopotrivă erotice şi agresive faţă de mamă.

Aceste impulsuri sunt rudimentare şi nemiloase cu realitatea mamei, faţă de care copilul dezvoltă fantezia de a o mânca sau muşca dintr-o pornire de lăcomie şi posesie. Este momentul în care bebeluşul îşi percepe mama deopotrivă ca obiect şi ca parte a mediului care îl înconjoară şi de care depinde pentru a primi protecţie, căldură, iubire şi de care nu poate fi separat. Atunci când aceste două tipuri de trăire a imaginii mamei ajung să se suprapună şi copilul înţelege că defapt e vorba de una şi aceeaşi persoană, răsare în el şi sentimentul de preocupare faţă de posibilitatea ca impulsurile sale agresive ar conduce la distrugerea mamei.   Astfel, copilul se poate simţi vinovat de a-şi fi rănit mama şi în egală măsură anxios datorită efectelor pe care acest lucru le poate atrage asupra sa: abandonare, izolare şi pierdere. Dacă în acest răstimp mama nu este suficient de prezentă, de bună şi de încredere, copilul reţine (inconştient) sentimentul de vinovăţie legată de distrugerea mamei sau a relaţiei cu mama. Aceasta este sursa celui mai profund şi mai iraţional complex de vinovăţie ce va perturba adesea viaţa copilului în cauză, inclusiv în anii săi de maturitate când va fi îngropat de mult în inconştient procesele ce l-au marcat în stadiile dezvoltării sale timpurii.

Pe lângă  numeroasele surse personale ale sentimentelor de vinovăţie pe care propriile experienţe le prind în ţesătura fină a sufletului nostru, mai există motive de culpabilitate preluate din inconştientul colectiv, cum ar fi, de exemplu, tema păcatului originar, de care (nu-i aşa?) ne facem cu toţii vinovaţi, sau a diferitelor prejudecăţi sociale care ne marchează într-un fel sau altul traiectul vieţii.

Iertarea de sine

Iată deci că avem, poate chiar fără voia sau ştirea noastră, o mulţime de lucruri de iertat în noi înşine, o mulţime de răni nevindecate şi de prizonieri lăuntrici neeliberaţi. Un truc prin care vă puteţi da cu uşurintă seama de gradul de iertare la care aţi ajuns cu propria persoană este acela de a vedea câţi sunt cei pe care nu-i puteţi ierta dintre cei care v-au greşit cândva şi încercaţi să evaluaţi nivelul încrâncenării pe care o menţine cu sine această lipsă a iertării. Pentru că în aceeaşi măsură în care nu-i puteţi ierta pe ceilalţi, nu va puteţi ierta nici pe voi înşivă.  Spun asta pentru că, în general, lumea aşa cum o vedem noi, nu este altceva decât o uriaşa oglindă a conţinuturilor noastre interioare celor mai ascunse care, dacă refuzăm să ne aplecăm asupra lor cu interes şi cu iubire, vor găsi cu siguranţă un mod de a ne ieşi în cale în imprejurări dintre cele mai neaşteptate (vezi exemplul actriţei de mai sus).

Cu alte cuvinte, dacă eu nu am revolvat ceva în mine însumi mă voi împiedica peste tot în jur de acel ceva pe care-l voi vedea, acuza, pedepsi la toţi ceilalţi. Este propria-mi formă înverşunată de a nega faptul că acel lucru ar avea vreo legătură cu persoana mea şi cu cât negarea va fi mai puternică, cu atât forţa cu care se dezlănţui acel lucru din inconştientul meu va fi mai copleşitoare.

Aici intervine forţa miraculoasă şi nebănuită a iertării. Iertarea are puterea de a croi un drum prin hăţişul propriilor culpabilităţi către nevinovăţia din mine. În momentul în care îmi voi întoarce faţa de la ceea ce mi se pare intolerabil în ceilalţi şi voi privi adânc în mine, voi găsi neîndoielnic şi sursa acestei aversiuni viscerale. Dacă voi merge şi mai departe şi voi cufunda acel ghimpe emoțional în apa vie a iertării, atunci din el vor înflori trandafiri, iar rănile mele îşi vor cunoaşte vindecarea şi peste fiinţa mea va pluti înmiresmat adierea eliberării de culpabilitate şi mânie. Abia atunci, odată cu toate acestea, va fi smuls din lanţuri şi potenţialul creator cu care fiecare dintre noi am venit pe lume. Deoarece, sentimentul de vinovăţie este călăul nostru interior, dictatorul tuturor credinţelor limitative care ne ţin prizonieri într-o condiţie inferioară celei pentru care am fost creaţi, torţionarul nevăzut care ne otrăveşte cu îndoială şi suspiciune fiecare moment de fericire, fiecare oportunitate de eliberare din cercul strâmt al fricilor care ne izolează constant de adevărata esenţă a fiinţei noastre.

Iertarea celorlalţi

În „Jurnalul fericirii” Nicolae Steinhardt spunea: ,, Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. ( Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, ca bătătura fără câine, ca gura fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. ( Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

Cel mai greu ne vine să-i iertăm pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi.”

Iată, aşadar, în ce formă pe cât de simplă, pe atât de plină de înţelepciune pune Nicolae Steinhardt în intimă legătură iertarea de sine cu iertarea celorlalţi şi cu încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. Căci, cum aş putea oferi cuiva ceva eu însumi nu am şi mie însumi nu-mi pot oferi? Iar să dăruieşti iertarea este ca şi cum te-ai face mărturisitor şi părtaş al iubirii lui Dumnezeu, întărind prin faptele inimii tale înţelepciunea străveche a cuvintelor: „A greşi este omeneşte, a ierta e dumnezeişte”.

Aici e toată taina: iertarea ne scoate din statutul de victimă (a noastră şi a celorlalţi) şi ne aşează în ipostaza de zeu, reconectându-ne la lumina şi pacea sinelui nostru. Este deja un lucru cunoscut faptul că de fiecare persoană pe care nu o putem ierta ne leagă veşnic nişte fire invizibile, dar pline de forţă, care ne menţin prizonierii unei tensiuni conflictuale, ai unei relaţii în care, câtă vreme nu putem ierta, păstram permanent statulul de victimă ce hrăneşte inconştient puterea asupritorului asupra sa. În astfel de situaţii, iertarea acţionează precum o sabie de lumină care taie legătura parazitară care mă priveză de deplinătatea energiei şi forţei mele vitale sau/şi creatoare. Odată tăiată această legătură se petrece un lucru uimitor: mă ridic brusc din statul de victimă, de om slab şi înfrânt de răutatea celuilalt şi mă conectez la partea divină din mine, singura care poate dărui putinţa iertării. Iată cum iertarea se dovedeşte a fi calea regală de vindecare a rănilor celor mai adânci, de eliberare a energiilor uimitoare captive în înverşunarea de a acuza şi de obţinere a desăvârşitei păci lăuntrice.

Aş încheia concluzionând că a ierta este ca şi cum ai accepta să fii oaspete al mesei celei veşnic întinse a bunătăţii lui Dumnezeu, împărtăşindu-te din iubirea şi îndelunga sa putere de iertare.