Arhetipul matern și influențele sale asupra relației mamă – fiică

„Cunoscută în profunzime și străină ca natura, tandru iubitoare și îngrozitoare ca destinul – dătătoare de viață, veselă și niciodată obosită, o mater dolorosa și poartă obscură, fără răspunsuri, care se închide în spatele morților. Mama este iubire de mamă, este trăirea mea și secretul meu.” (C.G. Jung, Arhetipurile și inconștientul colectiv)

Arhetipul mamei cuprinde o mulțime imprevizibilă de aspecte dintre care Carl Gustav Jung amintește: mama și bunica proprii, soacra, doica, străbuna, zeița, mama lui Dumnezeu, Fecioara, Sophia, țelul dorinței de mântuire, în sens extins Biserica, universitatea, orașul, țara, cerul, pământul, pădurea, marea, materia, lumea de dedesubt, luna, grădina, stânca, prăpastia, copacul, izvorul, fântâna, floarea ca vas, cuptorul, vaca, iepurele, zeița destinului, vrăjitoarea, balaurul, mormântul, adâncul apei etc.

Proprietățile sale sunt „materne” – autoritatea magică a femininului, înțelepciunea și înălțimea spirituală dincolo de rațiune, ceea ce este bun, ceea ce protejează, dătător de creștere, fertilitate și hrană, locul transformării magice, al renașterii. Totodată, arhetipul matern ține și de latura secretă, ascunsă, obscură, seducătoare și otrăvitoare, dătătoare de teamă și, în general, toate nuanțele ce pot fi cuprinse între noțiunea de mamă iubitoare și mamă înspăimântătoare. Conform lui Jung, o reprezentare completă a acestei ambivalențe a arhetipului matern este întruchipată de zeița Kali – cea care dansează desculță pe cenușa universului proaspăt distrus în vederea unei noi renașteri, dătătoare de sens și de viață.

Jung subliniază faptul că nu este mama personală singura care determină toate influențele asupra copilului, ci este vorba, mai degrabă, de arhetipul proiectat asupra mamei, baza mitologică a acesteia, care îi conferă autoritate și numinozitate.

Arhetipul feminin formează baza așa numitului „complex matern”. La fiică, complexul matern dă naștere, într-o anumită măsură, la o hipertrofie a femininului sau la o atrofiere corespunzătoare dictată de context. Amplificarea femininului reprezintă o întărire a tuturor instinctelor feminine, mai cu seamă a instinctului matern. În aspectul negativ al complexului avem de-a face cu o femeie al cărei scop primordial este procrearea. Atât bărbatul, cât și propria ei personalitate devin elemente secundare ale vieții, viața în sine fiind trăită în alții și prin alții drept consecință a propriei inconștiențe de sine. O astfel de mamă își poartă copiii, pentru ca ulterior să se agațe de ei ca singur scop al existenței sale. Erosul este dezvoltat numai ca relație maternă, ca relație personală fiind inconștient. Un astfel de eros inconștient se exteriorizează întotdeauna ca putere – „acolo unde lipsește iubirea, puterea îi ia locul”.

Cu cât este mai inconștientă o mamă de propria ei personalitate, cu atât devine mai intensă și mai violentă voința ei inconștientă de putere. Mintea sa nu este cultivată pentru sine, persistând de cele mai multe ori în forma predispoziției originare, necultivată și fără scrupule, dar reală și adâncă precum natura.

Complexul cauzat de o asemenea mamă fiicei conduce adesea la un instinct matern dizolvat, atrofiat, înlocuit de cele mai multe ori cu o amplificare inconștientă a erosului.

Invidierea și învingerea mamei devin laitmotivul acțiunilor viitoare ale unei astfel de fiice. Ea este în general atrasă de relațiile visătoare și senzaționale, fiind un bun ecran pe care bărbații cu un eros leneș își proiectează anima.

În situațiile în care complexul matern nu duce la o amplificare a erosului rezultă o identitate cu mama și o paralizie a propriilor acțiuni feminine. Proiecția propriei personalități se reflectă asupra mamei din cauza inconștienței propriei lumi instinctuale (mai cu seamă a instinctului matern și a erosului). Tot ce amintește unei astfel de femei de maternitate, responsabilitate, legătură personală și pretenție erotică provoacă sentimente de inferioritate și obligă la fugă în brațele mamei. Fiica se mulțumește să rămână agățată de mamă, iar tendința inconștientă este aceea de a deveni tiranul propriei mame, în spatele măștii deplinei loialități. Aceste femei sunt într-o asemenea măsură inconștiente, încât inconștientul din ele întinde numeroase tentacule care atrag toate proiecțiile masculine, lucru extrem de agreat de bărbați, care găsesc atrăgătoare neajutorarea notorie a unei astfel de fete.

O altă posibilă reacție față de complexul matern negativ este aceea de tipul: „orice, dar nu ca mama!”. O astfel de fiică știe perfect tot ce nu vrea, dar nu îi este prea clar care este destinul ei. Toate instinctele ei sunt concentrate în formă de apărare împotriva mamei, lucru care o împiedică să își construiască o viață proprie. În cazul în care ajunge, totuși, să se căsătorească, mariajul este folosit drept instrument pentru eliberarea de mamă sau se poate întâmpla ca destinul să-i scoată în cale un bărbat ale cărui trăsături esențiale de caracter sunt asemănătoare cu ale mamei. Rezistența împotriva mamei ca uter se manifestă adesea în dureri menstruale, dificultăți de concepție, groază de graviditate, sângerări în timpul sarcinii, întreruperi de sarcină și altele. Reacția față de mamă ca materie determină nerăbdare, stângăcie în mânuirea vaselor și uneltelor, lipsă de gust vestimentar.

Din apărarea împotriva mamei rezultă uneori o dezvoltare spontană a rațiunii în scopul izolării, refugierii într-o sferă care mamei nu îi este la îndemână.

În aspectele pozitive ale complexului matern întâlnim acea iubire de mamă care se află printre cele mai emoționante și de neuitat amintiri ale adultului, rădăcina secretă a oricărei deveniri și transformări, baza oricărui început și sfârșit.

„Un cunoscător nu mai poate pune greutatea îngrozitoare a semnificației, a responsabilității și datoriei, a cerului și infernului pe acel om slab care greșește, demn de iubire, indulgență, înțelegere și iertare, care ne-a fost mamă. El știe că mama este purtătoarea acelei imagini înnăscute a noastre de mater natura și mater spiritualis, a întregii dimensiuni a vieții, căreia noi, ca și copii, îi suntem încredințați și în același timp abandonați. El nu trebuie, de asemenea, să ezite în niciun moment să o elibereze pe mama umană de această povară înspăimântătoare, din considerație față de ea și față de sine. Căci tocmai această greutate a semnificației ne lipsește de mamă și o înlănțuie pe aceasta de copil, spre distrugerea sufletească și fizică a ambilor”( C.G. Jung, Arhetipurile și inconștientul colectiv, Editura Trei, București, 2003, pag. 102).

Erich Neumann identifică, în cartea sa Marea Mamă, opoziția dintre caracterul elementar și cel transformativ al arhetipului matern. Examinarea acestor două aspecte ne ajută să identificăm elemente din comportamentul mamei reale care deschid căi de acces spre Marea Mamă, prin care aceasta își face simțită prezența în cadrul experiențelor și trăirilor personale. Marea Mamă, ca imagine arhetipală, conține în sine totalitatea quaternității aspectelor sale: aspectele elementare pozitive și negative în tensiune și echilibru cu aspectele transformative pozitive și negative.

Polul pozitiv al atitudinii elementare conservative este legat de protecția și hrănirea pe care le oferă ca atribute maternale prototipice. Astfel, mama elementară reprezintă un conținător, care poartă în interiorul său copilul, în timp ce acesta crește. Imaginile arhetipale ale mamei elementare sunt zeița ca vas, vacă hrănind viața cea nouă cu laptele ei, pântec în care germinează sămânța, peșteră, casă, templu, cuib, leagăn.

Aspectul negativ al mamei elementare ține de tendința de fixație, de refuzul separării care generează o reacție de posesivitate. A conține devine a constrânge și a încarcera. Mamele acestui tip nu pot permite copilului (mai ales fiicei) să fie diferit, nu îi sprijină dorința de autonomie, menținând din punct de vedere psihologic o condiție de „amestec” cu fiica.

În aspectul său transformativ, marea mamă schimbă tot ceea ce atinge, promovează dezvoltarea, independența și stimulează transformarea în copilul ei și în universul pe care îl guvernează.

Fațeta pozitivă a acestui caracter transformativ încurajează creșterea prin călăuzirea către autonomie personală. Este cea care inspiră, conducând spre schimbări pozitive de conștiință și spre bine fizic.

Aspectul negativ transformator se realizează prin instrumente agresive: respingere, condiționare, atac, abandon. Astfel de experiențe determină alături de noua dezvoltare și o rană distrugătoare ce rămâne în urma lor. Acest tip de atitudine provoacă la unii copii o dependență negativă de aprobarea sau dezaprobarea maternală, forțând copilul să caute, în cele din urmă, alinare în altă parte.