Jung despre vise

”Trebuie să învăț că drojdia gândirii mele, visele mele, sunt limba sufletului meu. Trebuie să le port în inimă și să le pritocesc în minte precum vorbele celui mai scump dintre oameni. Visele sunt cuvintele călăuzitoare ale sufletului. Cum să nu-mi iubesc de aceea visele și să nu fac din imaginile lor enigmatice obiectul meditației mele zilnice? Crezi că visul e smintit și urât. Ce e frumos? Ce e urât? Ce e înțelept? Ce e smintit? Duhul acestei vremi îți este măsură. Duhul adâncului îl depășeșește însă la ambele capete. Doar duhul acestei vremi cunoște deosebirea dintre mare și mic. Această deosebire însă este trecătoare ca și duhul care o cunoaște.

Visele pregătesc viata și ele te determină fără ca să le înțelegi limba. Ai vrea să înveți aceasta limbă, dar cine o poate preda și învața? Căci erudiția nu e suficientă; există o știință a inimii care oferă mai multe lămuriri. Știința inimii nu se găsește în nici o carte și în gura nici unui învățător, ci crește în tine precum grâul verde din pământul negru. Erudiția ține de duhul acestei vremi, acest duh însă nu înțelege visul, căci sufletul este pretutindeni unde nu este știință savantă.

Dar cum pot să ajung la știința inimii? Poți să ajungi la această știință doar trăindu-ți viața deplin. Îți trăiești viața pe deplin dacă trăiești și acele lucruri pe care nu le-ai trăit niciodată, ci le-ai lăsat altora să le trăiască sau să le gândească. Ai să spui: ”Nu pot să trăiesc și să gândesc toate cele pe care le trăiesc și le gândesc altții.” Trebuie să spui însă: ”Viața pe care aș putea-o trăi ar trebui să o trăiesc, iar gândirea pe care aș mai putea-o gândi ar trebui să o gândesc.” Vrei să fugi de tine ca să nu trebuiască să trăiești ceea ce nu ai trăit până acum. Dar nu poți să fugi de tine. Toate timpurile sunt în tine și cer împlinire. Dacă te prefaci orb și surd față de această jinduire, atunci te prefaci orb și surd față de tine însuți. Astfel nu-o să ajungi niciodată la știința inimii.” (Cartea Roșie, pg. 233-234)