Iertarea și darurile ei

10 septembrie 2012 | Articole | Un comentariu

În momentul în care auzim cuvântul „iertare” un fior ne traversează întreaga fiinţă, făcând să prindă viată ca într-un vis dureros toate episoadele trecutului nostru în care ni s-au produs diferite nedreptăţi sau în care ne-am simţit noi înşine vinovaţi. De aceea, tema iertării provoacă adesea sentimente neliniştitoare şi pline de discomfort.

Putem simţi – la amintirea unor astfel de momente un freamăt emoţional – chiar o tensiune compulsivă în muşchi şi o încleştare aspră a pumnilor, urmate de umezirea ochilor şi de gândul necruţător: „Nu voi putea ierta niciodată aşa ceva!” Pentru că, da, într-adevăr am trăit cu toţii momentele noastre de umilinţă, de ruşine, de vinovăţie, am fost victime ale agresiunii de diferite tipuri, mai ales în copilărie – acea perioadă a vieţii în care sufletul este mai fragil decât oricând şi urmele lăsate asupra lui, mai dureroase decât oricare altele. În acest sens, ne putem considera îndreptăţiţi să simţim mai degrabă revoltă decât iertare în faţa unor astfel de amintiri. Însă, din păcate, revolta nu produce decât o scurtă descătuşare de moment, acţionând simbolic asemeni unui buzdugan psihic ce vine parcă să spargă imaginea tulburătoare ce tocmai se ridica la suprafaţa memoriei noastre şi să o afunde din nou cât mai adânc în văile întunecate ale sufletului. De acolo, va continua în tăcere, uitată şi neştiută de nimeni să-şi reverse efectul toxic asupra apelor subterane ale fiinţei noastre. Acest fenomen poate fi comparat cu o poluare constantă a energiilor noastre inconştiente, care perturbate fiind de aceste reziduuri emoţionale nevindecate continuă să îşi prelungească efectele chiar şi asupra acţiunilor celor mai banale ale vieţii noastre de zi cu zi.

Aţi observat poate uneori, când suntem pe punctul de a face ceva ce ne aduce cu adevărat bucurie în suflet, cât şi un sentiment de recuperare a stimei de sine sau de încununare a unor eforturi îndelungate, ni se întâmplă fără voia noastră să facem mici gafe (sau poate mari, depinde de proporţia evenimentului şi de însemnătatea lui în viaţa noastră) sau gesturi ratate. Acestea, dacă nu spulberă cu totul magia momentului, reuşesc cel puţin să proiecteze o umbră de stânjeneală sau disconfort asupra lui.

Putem lua ca pildă cazul unei actriţe, care se dedică ani în şir meseriei sale. După ce face toate eforturile și sacrificiile derivate dintr-o fire perfecționistă, ajunge să spunem într-o bună zi să fie nominalizată pentru premiul cel mult visat încă de la începutul carierei sale. Surpriza vine din faptul că exact în ajunul ceremoniei de decernare a premiilor se trezeşte pe neașeptate cu o erupţie cutanată care îi face imposibilă ieşirea în public, datorită aspectului dureros de inestetic al chipului său.

Acesta este poate un caz clasic de sabotaj exercitat asupra noastră de către sentimentul inconștient de culpabilitate care personifică acea voce amară din interior care ne apostrofează în prejma unei victorii personale (și nu numai) cu dureroasa replică: „Nu meriţi tu aşa ceva! Nu eşti demn(ă) să primeşti o asemenea răsplată!” O recunoaşteţi? Aţi auzit-o vreodată? Dacă da, în mod sigur şi voi v-aţi confruntat cu sentimente de culpabilitate nevindecate de experienţa binefăcătoare a iertării de sine. Poate că la o primă privire aţi spune: „Bine, dar eu nu mă simt vinovat(ă) pentru nimic” şi poate că aveţi dreptate să credeţi asta câtă vreme nu vă simţiţi conştiinţa împovărată de nicio greşală de neiertat. Însă, din păcate, nu despre conştiiţă este vorba aici, ci despre ceva profund îngropat în labirintul inconştientului nostru.

Originile sentimentului de culpabilitate

Din punct de vedere psihologic, mai mulţi cercetători ai perioadei infantile de dezvoltare au ajuns la concluzia că un foarte profund sentiment de vinovăţie îşi are originea în chiar primul an de viaţă, în a cărui primă parte copilul trăieşte o profundă identificare psihică cu mama sa.

Psihologul D. W. Winnocott identifică originile sentimentului de vinovăţie în  aşa numita „poziţie depresivă” din a doua jumătate a primului an de viaţă. Acesta este momentul în care maturitatea copilului ajunge să distingă parţial imaginea maternă drept o persoană întreagă, diferită de el. Acest lucru declanşează simultaneitatea unor impulsuri deopotrivă erotice şi agresive faţă de mamă.

Aceste impulsuri sunt rudimentare şi nemiloase cu realitatea mamei, faţă de care copilul dezvoltă fantezia de a o mânca sau muşca dintr-o pornire de lăcomie şi posesie. Este momentul în care bebeluşul îşi percepe mama deopotrivă ca obiect şi ca parte a mediului care îl înconjoară şi de care depinde pentru a primi protecţie, căldură, iubire şi de care nu poate fi separat. Atunci când aceste două tipuri de trăire a imaginii mamei ajung să se suprapună şi copilul înţelege că defapt e vorba de una şi aceeaşi persoană, răsare în el şi sentimentul de preocupare faţă de posibilitatea ca impulsurile sale agresive ar conduce la distrugerea mamei.   Astfel, copilul se poate simţi vinovat de a-şi fi rănit mama şi în egală măsură anxios datorită efectelor pe care acest lucru le poate atrage asupra sa: abandonare, izolare şi pierdere. Dacă în acest răstimp mama nu este suficient de prezentă, de bună şi de încredere, copilul reţine (inconştient) sentimentul de vinovăţie legată de distrugerea mamei sau a relaţiei cu mama. Aceasta este sursa celui mai profund şi mai iraţional complex de vinovăţie ce va perturba adesea viaţa copilului în cauză, inclusiv în anii săi de maturitate când va fi îngropat de mult în inconştient procesele ce l-au marcat în stadiile dezvoltării sale timpurii.

Pe lângă  numeroasele surse personale ale sentimentelor de vinovăţie pe care propriile experienţe le prind în ţesătura fină a sufletului nostru, mai există motive de culpabilitate preluate din inconştientul colectiv, cum ar fi, de exemplu, tema păcatului originar, de care (nu-i aşa?) ne facem cu toţii vinovaţi, sau a diferitelor prejudecăţi sociale care ne marchează într-un fel sau altul traiectul vieţii.

Iertarea de sine

Iată deci că avem, poate chiar fără voia sau ştirea noastră, o mulţime de lucruri de iertat în noi înşine, o mulţime de răni nevindecate şi de prizonieri lăuntrici neeliberaţi. Un truc prin care vă puteţi da cu uşurintă seama de gradul de iertare la care aţi ajuns cu propria persoană este acela de a vedea câţi sunt cei pe care nu-i puteţi ierta dintre cei care v-au greşit cândva şi încercaţi să evaluaţi nivelul încrâncenării pe care o menţine cu sine această lipsă a iertării. Pentru că în aceeaşi măsură în care nu-i puteţi ierta pe ceilalţi, nu va puteţi ierta nici pe voi înşivă.  Spun asta pentru că, în general, lumea aşa cum o vedem noi, nu este altceva decât o uriaşa oglindă a conţinuturilor noastre interioare celor mai ascunse care, dacă refuzăm să ne aplecăm asupra lor cu interes şi cu iubire, vor găsi cu siguranţă un mod de a ne ieşi în cale în imprejurări dintre cele mai neaşteptate (vezi exemplul actriţei de mai sus).

Cu alte cuvinte, dacă eu nu am revolvat ceva în mine însumi mă voi împiedica peste tot în jur de acel ceva pe care-l voi vedea, acuza, pedepsi la toţi ceilalţi. Este propria-mi formă înverşunată de a nega faptul că acel lucru ar avea vreo legătură cu persoana mea şi cu cât negarea va fi mai puternică, cu atât forţa cu care se dezlănţui acel lucru din inconştientul meu va fi mai copleşitoare.

Aici intervine forţa miraculoasă şi nebănuită a iertării. Iertarea are puterea de a croi un drum prin hăţişul propriilor culpabilităţi către nevinovăţia din mine. În momentul în care îmi voi întoarce faţa de la ceea ce mi se pare intolerabil în ceilalţi şi voi privi adânc în mine, voi găsi neîndoielnic şi sursa acestei aversiuni viscerale. Dacă voi merge şi mai departe şi voi cufunda acel ghimpe emoțional în apa vie a iertării, atunci din el vor înflori trandafiri, iar rănile mele îşi vor cunoaşte vindecarea şi peste fiinţa mea va pluti înmiresmat adierea eliberării de culpabilitate şi mânie. Abia atunci, odată cu toate acestea, va fi smuls din lanţuri şi potenţialul creator cu care fiecare dintre noi am venit pe lume. Deoarece, sentimentul de vinovăţie este călăul nostru interior, dictatorul tuturor credinţelor limitative care ne ţin prizonieri într-o condiţie inferioară celei pentru care am fost creaţi, torţionarul nevăzut care ne otrăveşte cu îndoială şi suspiciune fiecare moment de fericire, fiecare oportunitate de eliberare din cercul strâmt al fricilor care ne izolează constant de adevărata esenţă a fiinţei noastre.

Iertarea celorlalţi

În „Jurnalul fericirii” Nicolae Steinhardt spunea: ,, Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. ( Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, ca bătătura fără câine, ca gura fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. ( Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

Cel mai greu ne vine să-i iertăm pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi.”

Iată, aşadar, în ce formă pe cât de simplă, pe atât de plină de înţelepciune pune Nicolae Steinhardt în intimă legătură iertarea de sine cu iertarea celorlalţi şi cu încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. Căci, cum aş putea oferi cuiva ceva eu însumi nu am şi mie însumi nu-mi pot oferi? Iar să dăruieşti iertarea este ca şi cum te-ai face mărturisitor şi părtaş al iubirii lui Dumnezeu, întărind prin faptele inimii tale înţelepciunea străveche a cuvintelor: „A greşi este omeneşte, a ierta e dumnezeişte”.

Aici e toată taina: iertarea ne scoate din statutul de victimă (a noastră şi a celorlalţi) şi ne aşează în ipostaza de zeu, reconectându-ne la lumina şi pacea sinelui nostru. Este deja un lucru cunoscut faptul că de fiecare persoană pe care nu o putem ierta ne leagă veşnic nişte fire invizibile, dar pline de forţă, care ne menţin prizonierii unei tensiuni conflictuale, ai unei relaţii în care, câtă vreme nu putem ierta, păstram permanent statulul de victimă ce hrăneşte inconştient puterea asupritorului asupra sa. În astfel de situaţii, iertarea acţionează precum o sabie de lumină care taie legătura parazitară care mă priveză de deplinătatea energiei şi forţei mele vitale sau/şi creatoare. Odată tăiată această legătură se petrece un lucru uimitor: mă ridic brusc din statul de victimă, de om slab şi înfrânt de răutatea celuilalt şi mă conectez la partea divină din mine, singura care poate dărui putinţa iertării. Iată cum iertarea se dovedeşte a fi calea regală de vindecare a rănilor celor mai adânci, de eliberare a energiilor uimitoare captive în înverşunarea de a acuza şi de obţinere a desăvârşitei păci lăuntrice.

Aş încheia concluzionând că a ierta este ca şi cum ai accepta să fii oaspete al mesei celei veşnic întinse a bunătăţii lui Dumnezeu, împărtăşindu-te din iubirea şi îndelunga sa putere de iertare.

Mai multe

Sensul vindecător al poveştilor

17 iulie 2012 | Articole | Niciun comentariu

Se spune că în lungile nopţi ale transhumanţei, păstorii se aşezau înaintea focului şi depănau poveşti pentru a-i feri de toate primejdiile nopţii. Sună idilic, dar nu e doar atât. Numeroşi cercetători contemporani au confirmat prin studiile lor rolul vindecător al practicii intonării şi creării poveştilor.

Inventarea poveştilor, pornind dinspre o afecţiune fizică sau un disconfort psihic, este întâlnită printre tehnicile de terapie psihosomatică sub denumirea de metoda fabulaţiei. Această metodă a fost iniţiată şi consacrată de către Paola Santagostino, autoarea cunoscutei lucrări „Cum să te vindeci cu o poveste”. Aceasta a constatat, de-a lungul numeroaselor sale cercetări, că „rezolvarea basmului” de către pacient, prin scoaterea eroului din impas, are efecte terapeutice directe inclusiv asupra funcţionării organismului.

Paola Santagostino consideră că însuşi faptul de a da o reprezentare simbolică în basm propriei situaţii are un efect terapeutic imediat, întrucât facilitează accesul conştiinţei la procese profunde aflate în desfăşurare – deseori inconştiente, uneori şi de ordin corporal -, facilitând înţelegerea şi gestionarea lor.

Un instrument optim de rezolvare a problemelor

Mai mult, a devenit clar faptul că metoda fabulaţiei poate fi folosită şi pentru a înlesni rezolvarea unor probleme relaţionale, afective, emoţionale, de muncă – iar lista poate continua. Cele trei momente caracteristice ale basmului: prezentarea problemei, criza şi soluţia. Din perspectiva acestei distincţii structurale, povestea reprezintă un instrument optim de rezolvare a problemelor, care poate fi aplicat, cu modificările de rigoare, în orice context.

Efectul anilor de practică clinică şi de analiză a sutelor de basme inventate de pacienţi a fost cel al stabilirii unei serii de corelaţii stabile, care conduc la ipoteza unei legături simbolice preferenţiale între anumite organe sau funcţii şi anumite imagini simbolice.

Tehnica fabulaţiei poate fi utilizată ca metoda de stimulare a autovindecării, de aprofundare a conştiinţei de sine şi de dezvoltare a creativităţii. Este vorba de o metodă utilizabilă de oricine, pe cont propriu, fără vreo contraindicaţie, destinată menţinerii părţii creative a minţii noastre, una care tinde să se atrofieze dacă e neglijată în favoarea exerciţiului tiranic şi exclusivist al raţiunii.

Mai multe

Dacă asculţi cu atenţie o poveste, nu vei mai fi niciodată acelaşi

17 iulie 2012 | Articole | Niciun comentariu

unnamed (7)„Există un mare mister care face ca – deşi inima umană tânjeşte după Adevăr (…) – fiinţele umane, puse în faţa adevărului să reacţioneze cu ostilitate şi teamă. De aceea, Maeştrii Spirituali ai umanităţii, precum Budha şi Iisus, au creat un instrument pentru a evita opoziţia ascultătorilor lor: povestirea (parabola). Ei ştiau foarte bine că cele mai atrăgătoare cuvinte care există în vocabularul uman sunt „A fost o dată ca niciodată..”, căci te poti opune adevărului, dar este imposibil să te împotriveşti unei povestiri. Vyasa, autorul Mahabharatei, obişnuia să afirme că dacă asculţi cu atenţie o poveste, nu vei mai fi niciodată acelaşi, căci povestea îşi va croi singură drum către inima ta şi va doborî barierele în calea divinului.
”Dacă sunteţi atât de temerar încât să căutaţi iluminarea, iată ce vă sfătuiesc să faceţi:
1. Purtaţi tot timpul în inimă o povestire (…), la care să puteţi medita în momentele dumneavoastră de relaxare. În acest fel povestea va putea opera la nivelul subconştientului dumneavoastră, revelându-şi treptat semnificaţia ascunsă. Veţi fi surprinşi să constataţi că în momente dificile ea vă poate ajuta, clarificându-vă anumite probleme, aducându-vă vindecare sau luciditate.
2.  De vreme ce toate aceste povestiri reprezintă o relevare a Adevărului şi de vreme ce Adevărul scris cu A mare se referă întotdeauna la dumneavoastră înşivă, urmăriţi ca, de fiecare dată când veţi citi o povestire, să îi căutaţi semnificaţia chiar în fiinţa dumneavoastră.  Dacă faceţi greşala să căutţi semnificaţia acestor povestiri în fiinţa altora, ele vă vor face mai degrabă rău decât bine.”
Rândurile de mai sus sunt citate din părintele Anthony de Mello, care îşi începe cu ele introducerea la culegerea sa de povestiri pentru meditaţie „Rugăciunea broştei” (carte pe care o recomand cu căldură).
Mai multe

Scurtă istorie a interpretării viselor

17 iulie 2012 | Articole | Niciun comentariu

Invaluite in mantia catifelata a somnului, visele ne viziteaza tiptil, noapte de noapte, purtandu-ne pe aripi nevazute catre taramurile fanteziei, in care devenim martorii sau protagonistii unor intamplari mai mult sau mai putin obisnuite.

Credinta ca visele reprezinta mesaje de la zei poate fi regasita in mai multe culturi ale Atichitatii. Biblia abunda de exemple in care Dumnezeu li se arata credinciosilor sai in vis, transmitandu-le invataturi si mesaje importante. Grecia antica este creuzetul in care a fost instituita meseria care ii desemna pe cei binecuvantati cu darul interpretarii viselor, numiti onirocriti. Unul dintre cei mai faimosi onirocriti ai lumii antice este Artemidor din Efes. El este cel care a intocmit prima lucrare dedicata talmacirii viselor, in interiorul careia erau cuprinse numeroase exemple de interpretari oferite viselor anumitor personaje contemporane lui. Despre acestea se spune ca, in cea mai mare parte, s-au adeverit.

Asa se face ca interpretarea viselor a fost ridicata la rangul de practica divinatorie, prin care initiatii puteau prezice viitorul. Prin aceasta ea juca un important rol si la nivel politic – multe decizii fiind luate in urma cercetarii viselor considerate a fi relevante. In acest sens, erau ridicate altare sau temple dedicate acestui tip de divinatie. Oamenii veneau, batand adesea cale lunga, pentru a primi vise profetice in timpul somnului pe care aveau sa il doarma acolo.

Sacerdotii lui Apollo practicau un ritual denumit oniroterapie, prin care incercau sa induca oamenilor afectati de vreo boala vise tamaduitoare in timp ce acestia dormeau in templu.

Odata cu primele secole crestine, interesul aratat viselor cunoaste un declin datorita reticentelor pe care le manifesta o parte din Parintii Bisericii fata de practicile divinatorii. Ei considerau ca visul are un caracter inselator, putand fi chiar o unealta a diavolului de a-i sminti pe oameni.

In romantism insa, visul cunoaste o noua epoca de inflorire, recapatandu-si aura fascinatorie prin care devine o sursa de inspiratie privilegiata pentru poeti si artisti, in genere.

Cel care pune pentru prima data bazele stiintifice ale interpretarii viselor este parintele psihanalizei, Sigmund Freud. Prin metodele sale de cercetare, Freud confirma intuitia veche de mii de ani a lui Platon legata de faptul ca oamenii se cunosc dupa visele lor. Freud considera visul drept calea regala catre inconstient si identifica in cadrul sau doua tipuri de continut: continutul manifest si continutul latent.

Continutul manifest reprezinta sirul evenimentelor onirice pe care ni-l amintim la trezire. In spatele acestui material exista insa un continut latent care indica sursa reala, de profunzime a visului. Adesea, la baza acestui continut latent stau anumite dorinte refulate sau aspecte complexuale. Bariera care se interpune intre cele doua tipuri de continut ale visului, poarta numele de cenzura si nu este altceva decat rezistenta noastra fata de complex, fata de acea zona vulnerabila a sufletului in care ne ferim inconstient sa ajungem din cauza unor sentimente precum cele de frica, rusine sau vinovatie.

Spre deosebire de interpretarea freudiana, care identifica in spatele visului un intreg laborator de disimulare, Carl Gustav Jung (intemeietorul psihologiei analitice) considera visul drept o expresie nuda a inconstientului. Psihologul elvetian recomanda ca visele sa fie interpretate asemenea unor hieroglife, si nu ca un cod secret. Visele nu isi ascund mesajul real, insa vorbesc intr-o limba diferita de cea a constiintei. Astfel incat putem spune ca analistul este ‘bilingv’, avand capacitatea de a traduce, pe cat posibil, limbajul inconstientului in limbajul constiintei.

Continuă să citești

Mai multe

Importanța riturilor de trecere și cauzele dispariției lor din societatea contemporană

17 iulie 2012 | Articole | Niciun comentariu

În societăţile arhaice se practicau diferite ritualuri de iniţiere sau de trecere de la o etapă la alta a vieţii – de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la maturitate etc. Toate aceste ritualuri aveau la baza lor mituri specifice, care evocau inclusiv itinerariul unui anumit erou legendar printre etapele proprii devenirii sale. În momentul în care un individ din cadrul comunităţilor păstrătoare ale acelui mit avea de trecut într-o astfel de etapă, era ajutat în această trecere de către un grup de iniţiaţi, care îl asistau în ritualul ce îi permitea ulterior ascensiunea către o nouă dimensiune a existenţei sale.

Treptat, ritualurile de acest fel şi-au piedut sensul întrucât descoperirile ştiinţifice şi tehnologice care au marcat evoluţia socială din ultimele secole au impus inclusiv noi criterii de percepere a timpului şi a ritmurilor vieţii. Astfel, peste etapele care erau cândva marcate prin evenimente cu caracter simbolic şi sacru au ajuns să se suprapună altele, cu caracter mai degrabă comercial, iar cele dintâi au sfârşit prin a-şi estompa considerabil semnificaţia primordială.

Odată cu aceste ritualuri, dispar în bună măsură şi miturile ce le stăteau la bază, care pierzându-şi funcţia pe care o aveau iniţial, îşi pierd treptat forţa (care rezidă în credinţa oamenilor în ele) şi, inclusiv, sensul originar ce le fusese investit.

Un alt factor pe care nu-l putem trece cu vederea atunci când discutăm despre scăderea importanţei acordate miturilor şi riturilor derivate din ele este apariţia creştinismului şi mai ales creşterea autorităţii bisericii, care acordă adesea statutul de erezie şi păgânism practicării unor astfel de ritualuri. Din păcate, însă, o religie care eşuează în re-interpretarea miturilor pre-existente ei ridică anumite semne de întrebare. Jung considera că: “vitalitatea spirituală a unei religii depinde de continuitatea mitului şi acesta poate fi păstrat doar dacă fiecare vârstă traduce mitul în propriul ei limbaj şi face din el conţinutul esenţial al perspectivei sale despre lume” (Mysterium Coniunctionis, p. 336).

Extrem de semnificativ, în acest sens, mi se pare inclusiv faptul că primii oameni care I s-au închinat lui Hristos, fiind călăuziţi către El chiar în noaptea naşterii sale, au fost cei trei magi care sunt tocmai reprezentanţii acestui tip de “păgânism” amputat ulterior din sânul bisericii. Foarte interesant din punct de vedere simbolic este şi faptul că primele daruri ce-I sunt oferite lui Hristos sunt cele aduse de ei, fapt ce pare să ilustreze, tot în cheie simbolică, necesitatea integrării, încorporării în cadrul creştinismului a acelor tradiţii ce îl precedau. Pentru că tot ce era mai valoros în cadrul lor este oferit prin metafora darurilor copilului Hristos, în vederea asimilării lor de către noua religie pe care venise să o aducă, oferindu-le un sens și o lumina nouă. Scena darurilor ar fi meritat cu siguranță mai multă atenție din partea teologilor și a cercetătorilor creștinismului, decât din aceea a comercianților care inspirându-se din ea au generat povestea cu Moș Crăciun, care nu face decât să oculteze sensul inițial al acestei metafore.

Putem spune că eliminarea funcţiei mitului din cadrul creştinismului, ca şi când acesta ar fi un membru cangrenat care pune în pericol viaţa pacientului, reprezintă o falsă modernizare, la fel cum incompatibilitatea presupusă a miturilor cu ştiinţa modernă porneşte dintr-o falsă interpretare a mitului.

Ce vreau să sublieniez aici este faptul că Jung nu acuză în nici un caz mitologia creştină ca fiind depăşită, ci îi consideră astfel pe cei ce o interpretează: “Mitul nostru a devenit mut şi nu ne mai dă răspuns. Greşeala nu stă în el, aşa cum este stabilit de scripturi, ci numai în noi, care nu l-am dezvoltat mai departe, care, mai degrabă, am suprimat orice încercare de acest fel.” (Amintiri, vise, reflecţii, p. 332) Tocmai de aceea, eforturile lui Jung, în acest sens, sunt îndreptate către posibilitatea de a face acceptabil modernilor creştinismul prin psihologizare, însă ajunge să recunoască faptul că religia pare să fi încetat a mai fi o opţiune pentru mulţi dintre moderni, acestora nerămânându-le de ales decât fie să adopte miturile vremii lor (de exemplu, SF-urile), sărăcite însă de dimensiunea sacră, fie să conştientizeze necesitatea căutării mitului propriu, personal (Jung însuşi fiind un exemplu al faptului că acest lucru este posibil).

Mai multe

testolivian