Față în față cu Carl Jung p. 1

18 septembrie 2012 | Articole | 2 comentarii

Un interviu rar cu fondatorul Psihologiei Analitice

 

Mai multe

Procesul de maturizare – un dans între autonomie și dependență

17 septembrie 2012 | Articole | Niciun comentariu

Descoperirea și afirmarea propriei maturități, cât și a identității, în genere, se desfășoară în cadrul unui proces aflat sub semnul dezlegării de părinți. Desprinderea de părinți este însă pe deplin satisfăcătoare doar dacă implică și o desprindere de arhetipul partental. Carl Gustav Jung (părintele psihologiei analitice) consideră că inclusiv spiritul primitiv a simțit cât se poate de acut această dilemă. Ca urmare, reprezentanții săi au introdus între copilărie și vârsta adultă rituri și ceremonii de inițiere care au rostul de a determina pe căi magice dezlegarea de părinți. Toate aceste ceremonii ar fi complet inutile dacă legătura cu părinții nu ar fi resimțită ea însăși drept magică, cum magice sunt toate acele lucruri care pun în joc influențe inconștiente.

Aceste rituri nu urmăresc doar să îl dezlege pe copil de părinți, ci și să îl transpună pe acesta în starea de adult. Pentru asta însă, e necesar ca niciun dor retroactiv de copilărie să nu mai persiste, adică să fie acoperită vocea arhetipului lezat, care ridică pretenții. Acest lucru se face contrapunând apartenenței interioare de părinți o altă apartenență, și anume cea de clan sau de trib. Acesta este de obicei rostul anumitor însemne corporale – diferite tatuaje, tăieturi, cicatrici etc. – precum și al învățăturilor mistice, pe care tânărul le capătă cu ocazia ceremoniei de inițiere.

Astfel crede primitivul de cuviință să satisfacă pretențiile arhetipului. Nu e suficientă o simplă despărțire de părinți, are nevoie de o ceremonie drastică, având aspectul unei jertfe aduse puterilor ce l-ar putea abate pe tânăr din drum. Toate acestea sunt o mărturie directă a puterii arhetipului: arhetipul îl constrânge pe primitiv să lucreze contra naturii spre a nu-i cădea pradă.

Asemenea practici au devenit de mult străine oamenilor zilelor noastre, cu toate că naturii din noi nu i-a fost cu nimic știrbită puterea. În momentele dificile pentru adult,  apare adesea compensativ dorul de reîntoarcere în pântec, alături de impulsul de separare-individuare în sensul devenirii unui individ autonom.

Mai cu seamă procesul adolescenței reflectă dinamica acestui conflict. Pentru perioada pubertății și adolescenței, tema riturilor de trecere reflectă conflicte de familie tipice. Individul este suficient format ca eu autonom pentru a ști că mersul înapoi, regresia spre perioade anterioare de dependență, este un fel de moarte, însă, totodată, este insuficient format pentru a nu simți că nu poate face față unor astfel de trebuințe regresive fără o luptă violentă.

În contextul demersului de afirmare a propriei identități, adolescentul trăiește totul ca pe o mare luptă de desprindere de mama sa, de legăturile de familie, proces în care inclusiv propriile emoții, temeri, chiar propria corporalitate sunt tratate conflictual. Mama devine un dragon care trebuie învins, deși adesea această luptă se poate prelungi pe întreaga perioadă a vieții. E o luptă între nevoia de a fi iubit și ocrotit și respectul față de propriile valori necesare procesului autonomizare. Victoria în această luptă duce la treptata „facere a lumii”, ca mod de a descrie formarea realității individuale.

Mai multe

Limitele infinite ale sufletului

15 septembrie 2012 | Articole | Niciun comentariu

 

”Nu poți descoperi limitele sufletului, chiar dacă ai străbate fiecare cărare pentru a face acest lucru; atât de adânc este înțelesul său”, Heraclit, fragmentul 42.

Mai multe

Zeițele din fiecare femeie

14 septembrie 2012 | Articole | Niciun comentariu

Există dimensiuni mitice în viaţa fiecăruia dintre noi, doar că, de cele mai multe ori, suntem inconştienţi de puternicele forţe interioare care ne influenţează în ceea ce facem şi în ceea ce simţim.

In lucrarea sa ”Godesses in Every Woman”, psihoterapeutul Jean Shinoda Bolen susține că fiecare femeie funcţionează conform anumitor tipare comportamentale, emoționale sau relaționale inconștiente, ce par a fi guvernate de forțe arhetipale, recognoscibile cu ușurință în rândul zeităților olimpiene.

Cunoaşterea acestor zeiţe reprezintă, conform autoarei, un nou teritoriu şi o nouă cale de extindere a conştiinţei feminine. Când află care zeiţă este dominantă în interiorul ei, orice femeie îşi poate descoperi forţa anumitor instincte, îşi descoperă priorităţile şi abilităţile, modalităţile de afirmare a propriilor sensuri despre viaţă şi lume.

Zeițele grecești sunt imagini feminine care au locuit în imaginația umană de peste trei mii de ani. Ele diferă una de cealaltă, fiecare având atât trăsături pozitive, cât și potențial negative. Zeițele sunt tipare sau reprezentări ale felului de a fi feminin – cu mai multă putere și diversitate comportamentală decât li s-a permis femeilor obișnuite să manifeste de-a lungul timpului. Ele sunt frumoase și puternice. Ele sunt motivate de lucrurile pe care le prețuiesc și reprezintă modele arhetipale inerente care punctează cursul vieții unei femei.

Pentru o trasare mai clară a caracteristicilor acestor tipare arhetipale, autoarea împarte cele șapte zeițe olimpiene — Hestia, Demetra, Hera, Artemis, Atena, Afrodita și Persefona – în trei categorii: zeițele fecioare, zeițele vulnerabile și zeițele alchimice sau transformative. Caracteristicile care disting fiecare categorie țin de modelele de conștiință, rolurile predilecte și factorii de motivație. Atitudinile față de ceilalți, nevoia de atașament și importanța acordată relațiilor sunt de asemenea diferite de la o categorie la alta.

Zeițele celor trei categorii tind să se manifeste în diferitele perioade ale vieții unei femei, în sensul de a trezi în aceasta puterea de a iubi profund, de a munci cu sens și spor sau de a fi senzuală și creativă.

Din categoria zeițeilor fecioare fac parte: Artemis, Atena și Hestia.  Zeițele fecioare reprezintă aspectul independent, auto-suficient al femeii. Spre deosebire de alte olimpiene, acestea trei sunt cele mai puțin susceptibile de a se îndrăgosti. Atașamentele emoționale nu le pot distrage de la ceea ce li se pare important. Ca manifestări arhetipale, ele exprimă nevoia femeii de autonomie și capacitatea acesteia de a-și concentra conștiința pe ceea ce li se pare lor esențial. Artemis și Atena reprezintă focusarea pe scopuri și gândirea logică, ceea ce le transformă în arhetipuri orientate pe dobândirea de achiziții. Hestia este arhetipul care-și îndreaptă atenția spre interior, către centrul spiritual al personalității feminine.

Aceste trei zeițe întruchipează arhetipurile femine care sunt rientate în mod activ pe atingerea scopurilor proprii. Ele includ în noțiunea obișnuită de feminitate atribute precum competența și autonomia.

Artemis (pe care romanii o numeau Diana) este zeița vânătorii și a lunii, domeniul ei ținând de sfera sălbăticiei. Ea este fiica lui Zeus şi a muritoarei Leto si, totodată, sora geamănă a lui Apollo – zeul soarelui. Unul dintre simbolurile care îi sunt cel mai des atribuite acestei zeițe este cornul de lună nouă. Artemis este considerată ocrotitoarea pădurilor, a fertilităţii, a vânătorii şi cea care veghează naşterile de prunci.

Atena (cunoscută ca Minerva în mitologia romană) este zeița înțelepciunii și protectoare a multor eroi. Ea este fiica lui Zeus, conducătorul Olimpului, născută din însuși capul său – ceea ce denotă că este cea mai cerebrală dintre zeițe. Ea a fost adesea reprezentată purtând armură și scut și este renumită pentru pentru calitățile ei remarcabile de strateg în luptă. Atena este protectoarea artelor frumoase, a meşteşugurilor, a agriculturii, literaturii şi, în genere, a oricărei acţiuni ce necesită ingeniozitate şi spirit de iniţiativă.

Hestia, zeița pământului (omoloaga zeiței romane Vesta) este cea mai puțin cunoscută dintre toți olimpienii. Ea era reprezentată în case și temple sub forma focului din mijlocul vatrei.

A doua categorie, formată din Hera, Demetra și Persefona, este considerată de către autoare ca fiind categoria zeițelor vulnerabile. Cele trei zeițe vulnerabile reprezintă rolurile feminine tradiționale de soție, mamă și fiică. Ele țin de arhetipurile orientate spre relații, ale căror identități și stări de bine depind de faptul de a avea o relație semnificativă. Ele exprimă nevoia feminină de a aparține și astfel devin dependente și vulnerabile față de ceilalți. Aceste trei zeițe au fost răpite, supuse, dominate și umilite de către zei masculini. Fiecare dintre ele a suferit în modul său specific atunci când un atașament a fost frânt sau neonorat. Totodată, fiecare dintre ele a evoluat, s-a ridicat deasupra propriei situații și astfel ele pot activa în femei potențialul de creștere prin suferință.

Hera (Junona la romani), soția lui Zeus, este considerată ocrotitoarea căsniciei, a căminului, a femeilor măritate şi a oricărei forme de legământ. Ea este regină a zeilor şi a oamenilor. Uneori se manifestă plină de capricii, mânie şi sete de răzbunare împotriva infidelităţilor.

Demetra este zeiţa roadelor pământului, în special a grânelor. Ea, împreună cu Zeus, o zămislește pe Persefona, care este ulterior răpită de către Hades în împărăţia lui, pe când culegea liniştită flori. Îndurerată, Demetra părăseşte Olimpul, în căutarea fiicei sale. În acest timp, pământul încetează să mai dea roade, iar Zeus, pentru a evita foametea şi sărăcia, îl trimite pe Hermes să o recupereze pe Persefona din infern şi să o redea mamei sale.
În urma a îndelungi negocieri, Hermes (zeul mesager) nu reuşeşte decât să îi obţină Persefonei anual câte o eliberare de 6 luni, pe care să le poată petrece alături de mama sa pe pământ, iar restul anului urmând să îl petreacă alături de Hades, în infern. De atunci, Persefona stăpâneşte în timpul iernii, alături de Hades, lumea umbrelor, iar în timpul primăverii şi al verii devine zeiţă a fertilităţii şi a renaşterii naturii. Legenda ei este interpretată în sensul unei doctrine a nemuririi sufletului. Atributul ei este o făclie, ca simbol al iniţierii eleusine.
 Afrodita, zeița dragostei și a frumuseții (cunoscută ca Venus la romani), guvernează a treia categorie, cea a zeițelor alchimice. Ea este cea mai frumoasă și mai irezistibilă dintre zeițe, generând iubire, frumusețe, atracție erotică, senzualitate, sexualitate, cât și premisele unei viați noi. Ea intră în relații după bunul său plac, nefiind niciodată victimizată. Astfel, își meține autonomia ca o zeiță fecioară, iar în relații se comportă ca o zeiță vulnerabilă. Conștiința ei este atât focusată, cât și receptivă, ea motivând femeile să caute în relații mai degrabă intensitatea decât durabilitatea, să valorifice procesul creativ și să fie deschise la schimbare.

Zeiţele pot fi imaginate şi invocate, pot fi invitate să ne însoţească în anumite situaţii, prin conștientizarea atributelor lor și prin urmare învățăturilor specifice fiecăreia dintre ele.

Mai multe

Arhetipul matern și influențele sale asupra relației mamă – fiică

13 septembrie 2012 | Articole | Un comentariu

„Cunoscută în profunzime și străină ca natura, tandru iubitoare și îngrozitoare ca destinul – dătătoare de viață, veselă și niciodată obosită, o mater dolorosa și poartă obscură, fără răspunsuri, care se închide în spatele morților. Mama este iubire de mamă, este trăirea mea și secretul meu.” (C.G. Jung, Arhetipurile și inconștientul colectiv)

Arhetipul mamei cuprinde o mulțime imprevizibilă de aspecte dintre care Carl Gustav Jung amintește: mama și bunica proprii, soacra, doica, străbuna, zeița, mama lui Dumnezeu, Fecioara, Sophia, țelul dorinței de mântuire, în sens extins Biserica, universitatea, orașul, țara, cerul, pământul, pădurea, marea, materia, lumea de dedesubt, luna, grădina, stânca, prăpastia, copacul, izvorul, fântâna, floarea ca vas, cuptorul, vaca, iepurele, zeița destinului, vrăjitoarea, balaurul, mormântul, adâncul apei etc.

Proprietățile sale sunt „materne” – autoritatea magică a femininului, înțelepciunea și înălțimea spirituală dincolo de rațiune, ceea ce este bun, ceea ce protejează, dătător de creștere, fertilitate și hrană, locul transformării magice, al renașterii. Totodată, arhetipul matern ține și de latura secretă, ascunsă, obscură, seducătoare și otrăvitoare, dătătoare de teamă și, în general, toate nuanțele ce pot fi cuprinse între noțiunea de mamă iubitoare și mamă înspăimântătoare. Conform lui Jung, o reprezentare completă a acestei ambivalențe a arhetipului matern este întruchipată de zeița Kali – cea care dansează desculță pe cenușa universului proaspăt distrus în vederea unei noi renașteri, dătătoare de sens și de viață.

Jung subliniază faptul că nu este mama personală singura care determină toate influențele asupra copilului, ci este vorba, mai degrabă, de arhetipul proiectat asupra mamei, baza mitologică a acesteia, care îi conferă autoritate și numinozitate.

Mai multe
testolivian